Neliniștile te pârguiesc. Cine n-are neliniști e ca un fruct care nu se coace niciodată.
Am prins generația tatei, adică a celor care au făcut războiul. Când se întâlnea cu unul mai bătrâior, de vârsta lui, tata îl întreba ca să fie sigur: Ce cotigent ești? Iar dacă era „cotigent”, adică contingent, același cu el sau unul apropiat, alta era treaba: se făcea prieten pe dată cu el – mâncaseră amândoi pâinea amară a războiului, își înecaseră toată tinerețea pe front: la Odessa, în Tatra, etc.
Săpând în grădină, am găsit în pământ o piatră în trei colțuri, o treime în piatră. Piatră de râu, dar destul de bine șlefuită. Mică, de vreo trei centimetri pe latură. Probabil că provine din vreun beci pe care îl făceau părinții mei. Venea apa, prindea borcanele cu dulceață și putinele cu murături, iar ai mei iarăși făceau beci în altă parte. Dar venea apa din nou. Grădina noastră e la baza unui deal. Când plouă, se scurge toată apa prin grădină. Unde mai pui că grădina noastră e mai jos ca ale vecinilor – toată apa se scurge prin ea. Au fost și alunecări de teren, dar, din fericire, pământul nu a alunecat până la casă. S-au format numai niște dâmburi prin grădină. Prin 68-69 au cumpărat frigider. Tot pe atunci și televizor – Temp, rusesc, cu lămpi. Puțini aveau televizoare pe atunci. Veneau copiii vecinilor să se uite la tv, la fel cum și eu mai înainte mergeam la cei cu televizor. Vedeam spectacole de varietăți prezentate de Besoiu, de Stela, de unul Florea, neactor, dacă îmi mai amintesc. Am spălat bucata de piatră triunghiulară și o țin pe masă – să-mi amintesc de vremurile celea. De la o vreme îmi amintesc tot mai des de întâmplări din copilărie. Mă bate gândul să scriu o carte pe tema asta.
Sună la ușă și proprietarul deschide. Pe preș e o Moarte mică, așa de douăzeci de centimetri înălțime, cu coasă, cu hîrcă hîdă, cu parpalac negru.
– Vai, Doamne, vaaaai!
– Stai calm, am venit după hamster.
Era la Burdusaci, unde am lucrat în învățământ 7 ani, un tip cu un umor extraordinar. Îl chema Vârlan (nu mai țin minte numele mic). Să vă dau doar un exemplu. Povestea de o domnișoară învățătoare din București. A fost repartizată în satul acela. Stătea în gazdă la o femeie vai de capul ei. Și povestea moș Vârlan. Femeia aceea lucra la sectorul zootehnic al CAP-ului. Și își făcea focul cu ciocleje (sper că știți ce înseamnă) aduse de la sectorul zootehnic. În afară că puțeau a baligă de vacă, cioclejele acelea arse scoteau fum. Gazda avea pe perete o carpetă cu, ce credeți, „Răpirea din serai” (nu știu ce pasiune făcuseră mulți români cu „Răpirea… asta). Și de la fumul acela carpeta respectivă se înnegrise. „Domnule, zicea moș Vârlan, parcă era un tablou de Rembrandt, în clarobscur”. A venit tatăl fetei de la București, a văzut cum stă fiică-sa și a luat-o acasă. „Lasă, tată, că o lingură de mâncare tot o să găsim”.
E dimineață. Soare. Dealurile goale. La fel pomii. Numai din nuci au căzut nucile dar au rămas cojile. Cățelul alb al vecinilor trece ca de obicei pe sub poartă. Fire de explorator – miroase peste tot, stă și privește. Ce-i în suflețelul tău, măi cățel? Te-a apucat romantismul? Beau o cafea. Am luat zahăr de la mama. Nu mai am bani – Maria, vistiernica mea, e plecată la Baia Mare. Trebuia să vină – n-a venit. Noroc că am pâine și mâncare. Frigiderul plin. Mă uit la un film franțuzesc cu unul care și-a omorât soția din întâmplare. Nu e rău, psihologie cât încape, prea multă, tipic franțuzească. Dar decât filmele americănești de „acțiune”… Dincolo de dealul dimpotrivă, spre Iași, se vede cerul albastru întunecat. În fața ferestrei gazonul pus de Maria e verde-verde încă. Citesc din Dilema și 22. Le-am luat de la ZdI, din biroul lui Toni. Toni m-a lăudat: mi-a spus că probabil nici nu-mi dau seama cât de bine scriu. I-am spus Mariei chestia asta și acum o scriu aici. Dacă nu mă laud eu, apoi cine! Na! M-aș apuca de roman, dar trebuie mai întâi să-mi fac ordine în hârtiile de pe masă. Și mi-e lene. Lâncezesc și nu știu de ce. Nu putem ști niciodată până la capăt ce-i cu pisicul nostru, pardon psihicul.
O snoavă de-a lui Creangă… Cineva întreabă pe o cucoană ce lume bună a mai fost aseară la soarea (serată). Cucoana: Păi, dintre boieri – boierul meu… Dintre cucoane – numai eu.
Rațiunea pură… Da, în general, trebui să iubim lumea. Na, ne e dată și acuși nu mai suntem. Cred că am spus pe aici. Mă scol noaptea și stau cu o cafea la o masă afară și cu cățelul de mai sus, care vine mereu și se pune mereu la picioarele mele. Și-i zic. Mă, dar eu unde pun picioarele. Dar să revin. Mă uit deasupra la salcia mea, care acuși se duce. E bătrână… Stelele se văd printre crengile uscate și mă gândesc: Doamne, ce bine că trăiesc. N-oi fi eu Kant, dar…
Ardelenească… Doi ardeleni tăiau lemne. Iarna, frig năprasnic… La un moment dat unul îl întreabă pe celălalt: D-apoi vere cum de nu ai luat șapca aia cu urechi? Păi, de când am avut accidentul n-o mai port! Ce accident? Mi s-o oferit palincă și n-am auzit…
Suflețălu… Sunt mame, care din diverse motive (de cele mai multe ori din milă) nu încetează la vreme să-și alăpteze copilașul. Să-l înțarce, se zice la țară. Și mama îmi povestea de unul de vreo cinci ani care tot sugea la mă-sa. Maică-sa nu mai voia să-i dea să sugă. Și ăsta mic umbla mornăind după ea: „Mămucă, dă-ni oleacă de țîță, că-ni arde suflețălu.”
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
