De mulți ani, domnul Radu Părpăuță „deschide” vinerea noastră de suflet la „Gazeta Dâmboviței”. Despre prietenul nostru din marginea Iașului, Ovidiu Nimigean scrie așa: „Radu Părpăuță, o spun din capul locului, are de partea lui geniul limbii. Vigoarea moldavă a acestuia, pornită din Neculce și trecînd prin Negruzzi, Creangă, Sadoveanu, amorțise după Al.O.Teodoreanu. Cu Părpăuță se reînzdrăvenește miraculos – mai ales dacă ținem seama de cacofonia din jur, cu hîtroșenie și chiar cu o anumită dezabuzare, aliniindu-și organic rafinamentul cărturăresc (autorul fiind umblat prin marile literaturi, mai cu seamă prin cea rusă, din care a și tradus consistent), fără a trăi din nostalgii, ci probîndu-și prospețimea genuină dincolo de ele.” Ne dorim să-l avem cu noi încă multă vreme de aici înainte… (Ionuț Cristache)
De ce se „poartă” pomenile? O prietenă a Marianei, nemțoaică, m-a întrebat când eram la Karin. N-am știut să răspund. Purtatul pomenilor mi-a intrat în suflet încă din copilărie. Nici nu mă prea interesează ce înseamnă. În orice caz, te liniștește și te face să te simți mai adânc parte din comunitate.
Reparat „lumina” cu Ion Bârleanu, colegul meu de la 5-8. Fănel D. mi-a spus pe drum: „Vezi să nu-l scapi la… (și face semn cu degetul mare înspre gură). Numai la sfârșit”. Dar Ion a fost foarte operativ. Înainte de asta, nevastă-sa mă întreba îndelung cine sunt. Probabil se temea să nu-l scape la „agaliu” cu vreun „prietenaș”. Acum au întrerupt curentul electric și nu pot să lucrez. Diseară trebuie să scriu articolul pe care îl am în cap, „Când veneau din război”, ca să nu am surprize neplăcute mâine dimineață.
Nemira. Raymond Chandler. Am luat vineri la Târgul de carte. Am de gând să mai cumpăr câte ceva, cât m-or ține banii. La Târg prezentarea unor cărți de filosofie pe un ton plicticos de tipi plicticoși, cu ifose. O carte cât Biblia a lui Ady Cristi. N-am deschis-o – un veleitar cu ștaif. Adămuț – salut. Un poncho simpatic al Leanei (ea mi-a zis: Radule, îți mulțumesc că tu ești singurul care scrii Leanei. Toți îmi trimit felicitări, adresându-mi-se Lenei). Ciudin – alt plicticos, nu pot să scap de tipul ăsta, roade ca cariul în grindă. Sebastian, soțul Marianei, nu știa ce vinde. O carte de Spineanu scoasă de Librex. Trec la romanul pe care-l „coc” de câteva luni.
La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antanta, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă: „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele“.
Mă întâlnesc cu Aștefănoaie (i-am uitat numele mic). Zâmbitor ca de obicei. Are o grămadă de copii. Odată l-am auzit vorbind la telefon cu unul din ei mai mărișor: era atâta dulceață și iubire față de copil, că de atunci îl apreciez foarte mult. Sunt sigur că acești copii, ajungând mari, vor răspunde cu aceleași sentimente. Asta-i România, domnilor și doamnelor! Nu prostiile care se scriu prin presă. Nu politica posomorâtă și plină de ură!
De ani buni beau numai ceai de mentă. Avem în grădină, la vremea asta încă e verde. Astăzi mi-a trecut prin cap să-mi fac un alt fel de ceai. Are Maria un dulap plin cu ceaiuri. Le-am răscolit. Ce să aleg? Pelin? Coada calului? Doamne ferește! Sau de boboci de trandafir. Cum s-au gîndit ăștia să taie bobocii de trandafir, în loc să-i lase să-i admirăm? Pe urmă are vreo juma de kilă de yerba mate pe care-l beau gauchos în Argentina. Într-un film documentar Julia Roberts gusta și spunea spectatorilor încet să n-o audă călăreții gauchos: miroase a balegă de cal. Așa că n-am făcut nici mate. Are și ceaiuri mai atrăgătoare: de gingko biloba, de isop (îmi amintește de Biblie), de rozmarin. Pînă la urmă am ales Gruner Tee Jasmin. L-am pus peste mentă, așa cum românii l-au ales pe Iliescu după comunism – ca să fie siguri că tot aia e. Nici nu simt jasminul, tot a mentă miroase ceaiul.
Ora 4 din noapte. Nu pot să dorm. Ca de obicei. Dar mama s-a plâns toată viața de insomnii și, uite, are 93 de ani. Mănânc două pere de la Dumi. Minunate. Decât cafea… Am hotărât să-mi fac mai rar cafea, până ce nu o să-mi mai fac deloc. Ies afară. Frig. Apa clipocește în fântâna din apropiere. Am făcut-o înainte de a avea apă curentă. Acum e aproape nefolosită. O văruiește Maria din când în când, dar fântâna asta e ca vedeta de cinema măritată cu un bogătaș burtos: nu mai are ce face, săraca vedetă! Groaznic se plictisește, plânge. Așa și fântâna: clipocește, îi curg șiroaie lacrimile. Pe dealul din față se văd lumini deasupra cimitirului. Și-au făcut oamenii case. În următorii 10-20 de ani tot dealul va fi plin de case. Așa prevăd. Pe acest deal mergeam primăvara în copilărie cu alții de seama mea după viorele, toporași, brebenei, ciuboțica cucului. Dădeam cu piciorul râzând în puturoasa beșina porcului. Veneam gâfâind acasă și îi dădeam buchețelul de floricele mamei. Odată Lică, actualul meu vecin, s-a scăldat într-o știoalnă de pe deal, în apa adunată în urma ploilor de primăvară. Când a venit acasă, a luat o bătaie de la taică-său. Bătaia era „ruptă din rai” pe vremea aceea. Acum, când lipsește frica sau măcar rușinea din educație, avem o planetă de analfabeți „funcționali”. Deh, nu luați în seamă oful meu. E, pesemne, pesimismul vârstei. Cu ciuboțica cucului gata, se termina cu florile de primăvară. Veneau căldurile verii.
Prima dată când am văzut chestia asta m-a bușit râsul. La biserica catolică din Ferneziu, Baia Mare, de unde e Maria. Aveam vreo 22-23 de ani. Râdeam mult pe atunci. Erau rândurile în care stăteau credincioșii. În timpul slujbei vine un tip cu un băț lung având la capăt o punguță, ceva ca o plasă de prins fluturi. Dă ocol rândurilor. În plasa aceea se pune milostenia. Slujitorul întinde bățul cu tioculețul-plasă, un tioculeț frumos din catifea vișinie, o căciuliță de pitic, pe rândul de credincioși șezând pe rândul de scaune, pe la burțile acestora. Credincioșii se scociorăsc solemn prin ascunzișurile buzunarelor, poșetelor, sacoșelor de tot felul și scot banii de milostenie. Tot solemn, tușind respectuoas, așează banii în căciulița de catifea. Amen! Și, v-am spus, mă apuca râsul. Aș mai râde oare astăzi? Sper.
Îmbucam ceva la repezeală, după care ieşeam trântind poarta şi o ţineam o fugă pe hudiţă, nu pe drumul mare, deşi puteam ajunge şi pe acolo, şi după şaptezeci-optzeci de metri ajungeam la râpa nu prea adâncă. Aceasta era partea care-mi plăcea cel mai mult: coboram în picaj, cu braţele întinse, pe cărarea din râpă până ce ajungeam în fundul acesteia; apoi, tot cu braţele deschise, vrrrum-vrrrum, urcam până ce ajungeam pe micul tăpşan de deasupra râpei. Jos, în continuare, după acest tăpşan, era terenul nostru de fotbal, aşa-i ziceam, deşi era doar de mărimea unuia de handbal. De fapt, terenul era „multifuncţional”, cum s-ar zice azi: jucam pe el „cucurile”, „untul”, „mingea-n nouă pietre” şi altele, în afară de alte drăcării, pe care le inventam pe loc, după cum ne treceau prin cap. Dar fotbalul rămânea, cum și este, regele. Vedetele, la care ţineam la fel cum puţin mai târziu aveam să ţin la Dobrin sau Dumitrache, erau văru-meu Mitică zis Chirciu şi Costache al lui Niţă, care erau cu vreo doi ani mai mari ca mine. Ei erau driblerii, căci, făcând parte şi eu din ginta latină, mi-au plăcut din faşă cei care driblează, mingicarii, şmecheroşii. Cât îi admiram! Eu, nedeţinând acest talent, şi poate din cauza firii mele retractile, de pe atunci însingurate, o făceam pe portarul.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
