Dubla artă a vieții: a învăța și a uita. Toată viața facem asta, încă dinainte de școală: înveți literele, uiți că nu ai voie să faci nu știu ce, etc. Pe urmă învățăm să iubim, dar uităm repede. Mai nasol e că nu reușim să învățăm să murim. Încercăm să uităm de chestia asta, Însă Coana Moarte nu ne uită. Niciodată.
Mă întreb dacă ideea de scriitor, acum, cu mijloacele astea electronice, nu cumva poate exclude ideea de carte de hârtie. Doar mă întreb și mi-e frică să-mi răspund. Vă aduceți aminte de Necula Răducanu, vestitul portar de la fotbal? Era un om cu umor deosebit. Pe vremea aceea fotbaliștii „lucrau” fictiv în diverse locuri ca să ia salarii. Tamango (Răducanu) „lucra” ca maistru pe un șantier de drumuri și poduri. Numai se ducea la sfârșit de lună și își ridica banii. Și zicea Tamango:
-Mă, dacă fac un pod, n-am curaj să trec peste el.
Ora 3.30 noaptea. Cu o cafea în față, mă uit la tenis: Maria Sakkari – Anette Kontaveit. Dar gândul mi-e „luat” de o scriere. Să folosesc ce scriu zilnic pe FB. Să aleg din astea cele mai bune. Sau pe toate? Așa aș da iluzia vieții – și bune, și rele. Toate amestecate cu micile întâmplări cotidiene din casă: personaje principale Eu, Maria, Mama. Și astea „sparte” de o poveste sau mai multe. Căci fără poveste nu accept literatura, am prea multe lecturi „clasice”ca să mă mai schimb acuma. Am exemplul polonezei Olga Tokarciuk. E minunat jurnalul ei, dar cartea nu are poveste. De aceea rămâne neîmplinită, iar tu, cititorul, ești tentat să o citești „pe sărite”, că „tot aia”.
Maria a fost odată cu copiii de la școală la Casa Sadoveanu unde era muzeograf Liviu Apetroaie. Și Liviu întreabă: „De unde sunteți?” „De la Tomești”. Și Liviu, fără s-o cunoască pe Maria, a spus: „Aaa, la Tomești este un mare scriitor – Radu Părpăuță.” Îmi notam atunci asta în jurnal, completând: „Mai știi? Așa o fi!”
Mă emoționa cățelul (noi îi ziceam cățelul, dar era o javră mare), când se trântea jos în ușă și stătea acolo: cu nasul sub coadă, pe frig, pe ploaie. Iar când auzea că umblăm la bucătărie, lătra: „Ham!” O singură dată; „Ham! Dați-mi și mie ceva!” Îi căutam ce era mai bun de mâncare prin casă și îi dădeam o bucată. Maria făcea la fel, ferindu-ne unul de altul – să nu vadă unul de celălalt că-i dădeam ce era mai bun.
Ca o zăpadă subțire.. În stația de autobuz mă așez pe o bancă. O femeie de pe banca din apropiere mă privește. Ceva mă face să mă întorc spre ea și atunci o recunosc. Cu cinci-șase ani în urmă o întîlneam pe stradă, la ora de după prima zarvă a dimineții: eu mergeam la magazin, ea își plimba fetița – în brațe sau în cărucior. O salut vag din cap. Vremea s-a așternut discret pe chipul ei. O rețea de riduri fine ca niște mustăți de pisică i-a apărut la colțul ochilor. Mda, și niște brăzduțe verticale s-au așezat deasupra buzei superioare. Fetița e mare acum – să tot aibă vreo șapte-opt ani, are codițe frumos împletite, cu agrafe colorate. Stă în picioare, îmbrățișată de mamă, care șade pe bancă.
-Măi-măi, ce codițe frumoase ai!
Fetița se leagănă cu ochii în jos. Iar zîmbetul înflorit al mamei o întinerește deodată cu cîțiva ani. Legăm cîteva vorbe. La un moment dat îi spun cam fără rost:
-Eram să nu vă recunosc.
-Trec anii, spune ea cu blîndețe rezervată. Și pe chip toți anii i se aștern brusc la loc. Ca o zăpadă subțire.
Scriu ceva și oamenii comentează. Este însă câte unul, domne, care comentează pe lângă, rar atinge ce-am spus eu și atunci ca nuca-n perete. În rest sunt, probabil, obsesiile, inerțiile lui, modul lui exacerbat de a se băga în seamă, care nu au treabă cu comentariul meu. Și atunci dialogul dintre doi oameni devine unul de surzi:
-Să vii și mâine.
-Am s-aduc și pâine.
Ei, uite asta mă scoate din papuci! Îmi înfrânez cu greu pornirea de a-l „tăia” dintre friends. Mă fac că nu-l văd sau pur și simplu anulez ce am scris cu tot cu comentariul ipochimenului. Uite așa!
La televizor: Supraabundă o lume imundă – un potlogar poltron, un milionar de carton, maneliști ghiuloși, fârțăngăi băloși, ziariști veroși în șorici groși, filosofi publici și pubelici, vedete semianalfabete, cu rochii mulate și buze umflate, țuțeri și țucalofori. Prodanca lui Reghe îi strigă, că te intrigă: Că ți-am fost dragă. Și aud năucit, zăpăcit, pe juma adormit: Cățea am fost, dragă.
În sfârșit am învățat să spun „NU” și mă simt mult mai bine. Vrei o bere? De ce NU?
Azi în Iași. Merg rar în oraș. Și când mergi rar, constați că orașul s-a schimbat cu anii. Nu în bine. Mor și casele, clădirile șubrede, zona industrială ruginită. În schimb câini vagabonzi peste tot, de-o vitalitate debordantă… Și iarăși peste tot triumfalismul titlurilor străine cocoțat peste clădiri strâmbe, ceaușiste. Oh, și tabletele! Copii, tineri, femei cu tablete în mână, pe stradă, în parcuri, în tramvai, în autobuz, boldindu-se disperați, fără să vadă bogăția de culori a toamnei. Orașul pare o regină fastuoasă, cu perle luminoase în centru, dar cu picioarele murdare și nespălate – mahalalele cu blocuri coșcovite, fosta zonă industrială. Și norii tulburi, joși peste cetățile vechi de pe dealurile orașului! Aveau ceva amenințător. Oi fi eu un patriot a la Vadim, dar o spun cinstit: pe mine mă doare. Old man, na!
O amintire. Am fost la maternitate după ce Maria a născut. Nu mai țin minte pe care băiat. Aflasem de la o asistentă, după ce îmi dăduse telefon: Aveți un băiețel de … nu știu cîte kilograme. E mic, că așa nasc intelectualele. Și am mers la maternitatea din Cuza Vodă. Am rămas uimit, când Maria a venit la poartă. Era slabă ca un țâr, eu o țineam minte greoaie, abia cărându-și burta. Mă învățasem așa. Îi râdeau gropițe în obraji, în general râdea de parcă făcuse o poznă numai bună de râs. Chipul ei strălucea pur și simplu. Eu eram țeapăn, prea serios. Mi-a trebuit ceva timp, ca să mă adaptez la optimismul și pofta ei de viață. Era parcă mai înaltă și cu ochii mai adânci. M-am întors ca beat spre casă. Îmi tramvai îmi părea că toți se uită la mine și au aflat de bucuria mea. Mă întorceam cu spatele, căci bucuria este câteodată egoistă.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
