Aș vrea să mă fac cât o vrăbiuță. Să mă cațăr pe floarea-soarelui și să ciugulesc semințe. Zbâr-zbâr! de ici-colo să ciripesc bucuroasă: Ce bine e fetelor!
Scriam pe Facebook, acum 6 ani, povestea lui Ghiocel: Ghiocel era un țigan, care stătea în apropiere de noi. El și Geta, nevastă-sa, colegă de clasă cu sora mea, au murit. Beau ca nebunii și, bănuiesc, mâncau prost. L-am făcut personaj într-o povestire în care vorbea cu Hristos. I-am zis acolo Vișinel, nu Ghiocel, m-am gândit să nu se supere. Vișinica era o elevă de-a mea de la Burdusaci, județul Bacău, unde am lucrat. Taică-său, Buruiană, era un lăutar vestit. Calistrat Hogaș scrie de un lăutar Buruiană în scrierile lui. Trebuie să fi fost un strămoș al acestui Buruiană. Tatăl lui Hogaș era de fel din Tecuci, a fost protopop acolo, și încingea niște chefuri acolo, venea Buruiană cu orchestra lui, venea Motaș, care era tot din Burdusaci, a dat culturii noastre pe un vestit economist liberal, Ștefan Motaș. Dar să mă întorc la Ghiocel. Era tare simpatic. Mama îi spunea de Crăciun sau Anul Nou: „Măi, Ghiocel, vezi că eu închid poarta la 11”. Mama, femeie singură, se teme (în treacăt fie spus, fără motiv). „Poți s-o închizi, tanti, da’ eu îți sar gardu’” Și venea în miezul nopții, sărea poarta, o deschidea și venea cu o ceată. Cântau ei ceva cu . „Sus în poarta raiuluiu” și pe urmă, bineînțeles îl primeam în casă. Dă-i un pahar de vin, râdea, avea un râs molipsitor, râdeai și tu odată cu el deși nu știai de ce, cum spuneam era foarte simpatic. Fura struguri de la IAS (el zicea că de pe urma culesului, dar nu prea cred) și ni-i vindea nouă. Pe urmă venea și cumpăra vin de la noi: „Măi, Ghiocel – îi spunea mama – tu îmi cumperi mie vin din strugurii tăi. De ce nu-ți faci și tu vin?” „Nu pot, tanti, că dacă-l fac îl beau tot” Și râdea-râdea.
La ce te gândești? – mă întreabă computerul. Lasă-mă, domle, cu întrebările astea stupide. E ora 6 dimineața, îmi beau cafeaua, dar e frig, iar ca să lucrez pe frig, nu-mi place. Am citit știrile: vax politica danubiană! Pe Facebook – vax! N-am dispoziție să scriu nimic. Îmi trece prin cap să reîncep o proză veche, dar frigul ăsta mi-a înghețat și mintea. Sentimentele – la fel. O să mă bag în pat și o să aștept să se facă lumina. Poate doar așa mă va lumina Cel de Sus.
Când eram copil și o ascultam la radio pe Ileana Constantinescu, mi-o închipuiam ca o femeie frumoasă, stând pe prispă sau pe o podișcă și cântând la lumea care se aduna buluc să o asculte: „Mai ții minte, Gheorghe, bine / Când veneai seara la mine / Veneai pe la miezul nopți / Scârțâia fântâna porții”… Când am văzut-o prima oară la tv, am fost mulțumit: era așa cum mi-o închipuiam.
Sigur, iubirea adevărată, iartă totul. Totuși, totuși e ca un computer pe care îl dai în „sleep”, nu moare niciodată, dar bolborosește acolo, adună și selectează informațiile. Și peste ani îți zice: Vezi, când atunci ți-am zis că am rămas gravidă, te-ai făcut că nici nu auzi.
Când am mers prima oară la Emil, la Rășinari, (am și acum amintiri despre părinții lui, oameni extraordinari, mama lui era moldoveancă din județul Iași) trebuia să schimb trenul la Brașov. La Brașov te dai jos din trenul de Iași și te urci, pe linia de lângă spre Sibiu, m-a sfătuit Emil. Așa am făcut, dar nu am mai avut timp să întreb. M-am urcat în trenul de lîngă. Trenul a și pornit. Îl așteptase, probabil, pe cel de Iași. Aveam 20-21 de ani. Cu Emil mă împrietenisem în armată. Mi-era frică să întreb călătorii dacă mă urcasem în trenul corect. Ce-a vrea Dumnezeu! Atunci am auzit în compartiment două femei discutând: românește. Una o aproba: Ja, ja! Poate or merge la nemțăraia pământului, la Sibiu cu „ja, ja” ăsta, mi-am zis. Așa a fost.
Când treceam prin piața alimentară de la Chișinău, o piață mai mare și mai bogată decât orice piață din Iași, Vlad Pohilă (a murit, sărmanul, un bun român, ziarist basarabean înzestrat, mă întreba dacă a scris corect ici și colo, îi spuneam că sunt mulți români care nu știu așa bine românește; am observat și la alți basarabeni tendința asta de a se exprima și scrie corect românește) se oprește la o tarabă a unui azer, un brunet la vreo patruzeci de ani, cu dinți de aur și cu o tichiuță rotundă în cap, care vindea rodii (de la Chișinău ne-am îndrăgostit de rodii, eu și Maria, dulci-acrișoare, cât niște portocale mari) și îl salută, schimbă câteva vorbe în azeră. Azerul își striga marfa: Granate, granate! (așa se zice pe rusește la rodii). După ce ne depărtăm, Vlad îmi zice:
-Ce ți-e omul! Când l-am cunoscut eu, era mare șef la Uniunea studenților din Azerbaidjan. Și acuma vinde granate.
M-am dus la magazin numai după Chio. Bineînțeles, am băut și un pahar de vin. De ce i-o fi zicând Chio la publicitate, deși scrie toată ziua Cio? Mai bine scria Chior, dar ăsta vine din turcește, pare-mi-se. Dar îs bune. Maria vorbește la telefon cu un nepoțel. Eu să n-aud de telefon. În general, nu-mi place să mai țin legătura cu nimeni: rude, prieteni… Vîrsta. Doamne ferește! Îmi termin Chio și… dracu știe ce o să fac după aia. O lipsă de… toate mă apucă.
Am găsit la mama ieri o fotografie cu mine, Aveam patru ani, scrie pe dosul pozei, ce bine e să notezi! Cu mâna stângă țineam probabil țeava de la mașina de stropit (nu se vede, dar bănuiesc) iar cu degetul mare din dreapta îl țineam în gură, na, ca majoritatea copiilor. Aveam pantaloni scurți cu puchiței și o bluză care n-are importanță cum arăta. Mă fotografiase nenea Rotundu, soțul mătușii Lucreția, sora tatei: Mătușa Lucreția divorțase de unul Ciolan, s-au dus tata și frații săi s-o despartă de acest Ciolan. Dar ce are cu acest Rotundu, care e pâinea lui Dumnezeu? ziceau. Venea Rotundu prin sat și repara televizoarele. L-am întâlnit când era student, lucra la cabinetul fonic, toate profesoarele îl curtau, aveau nevoie de el, Doamna Negru, soția profesorului de estetică, rusoaică, ținea la el. Am cunoscut-o bine pe Marina, fiica lor care se temea și de umbra ei. Altminteri era bună fată. „Domnule Rotund” îi zicea doamna Negru. Știa bine românește, dar mai avea scăpări, Am făcut folclor cu ea, o greșeală după mine, ăsta trebuie să-l înveți la sfârșitul studiilor.
Nu știu unde mi-a stat mintea aseară. Trebuia să răstorn apa din butoiul de plastic. Apa a făcut o pojghiță de gheață. Noroc că au fost numai -1 sau -2 și butoiul nu a crăpat. În altă dezordine de idei: E 7.38 și lumina soarelui a cuprins jumătate din dealul din față. Ne putem plânge? E noiembrie și vremea e perfectă. Doar că dimineața îți trebuie o haină mai groasă. Păcat că a plouat prea puțin.
Mi-am făcut niște notițe de un articol. Despre o anume generație, a mea, pe care nu l-am mai scris: o generație crescută cu frica de părinți (în fine, în cazul meu numai dacă nu învățai), o generație care care era scoasă la tablă și scria cu mândrie în fața clasei, o generație care scria jurnale și era citită numai de prieteni sau de prietene, intimi, intime,o generație care se rușina să stea în autobuz pe scaun când un adult era lângă, o generație care se juca pe stradă fără să se teamă de mașini, care erau puține pe vremea aceea, și ocoleau cetele de adolescenți care jucau fotbal, o generație care bea apă din treuca vitelor și nu aveau nici covid nici pe draci, o generație pe care nu o duceau părinții la școală cu mașina, o generație a căror părinți nu se prea pricepeau la carte, la chimie și fizică, „învață , mamă, că o să-ți fie bine”, o generație care punea din întâmplare mâna pe clanță odată cu colega și se înfiora și care îți sunt prieteni și acuma. M-a întrebat odată soția: De ce a nu ai înaintat în relație cu ea? Și tot ea: Erați prea buni prieteni. Așa e. Sunt și acuma.
Socrul meu mă întreba, oho, demult, ce anotimp îmi place. Lui îi plăcea primăvara. Dar ce frumoasă e toamna! Vin de la magazin și mă încântă frunzele ruginii, ogrăzile goale, vișinii desfrunziți, etc. Nu știam ce să mai fac ca să nu zică oamenii că-s aiurit și stau ca nebunul în loc, admirând.
Suntem niște fericiți. Trăim la țară, la sat. Nu știu sigur, dacă și Maria are acest gând. Probabil că da. Mă cunosc cu oamenii (e drept, acum au venit mulți străini, dar în continuare oamenii se salută între ei, deși se știu vag, când nu mă salută niște copii, mă simt trist). Deși nu arăt întotdeauna, îi cunosc pe majoritatea. Ce poate fi mai frumos! De aceea zic: să stai într-un bloc și să nu te saluți cu vecinii tăi. Doamne! Groaznic!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
