TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Ora aproape 1. Luna pare că dansează în vânt și printre nouri. Ah, vântul ăsta nervos, zbuciumat! Te cuprinde și pe tine un fel de zbucium sufletesc. Știu din copilărie vorba pe care o spunea mama și toți consătenii mei: „Cum zice țiganul: Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată”.

   În armată… Maiorul Bulancea ne controla să nu avem cămăși de corp pe dedesubt. Nu era voie. Dar la Rădăuți era al dracului de frig – mulți mai purtau ceva pe sub veston. Și ajunge maiorul la văru Papu, care nu era altul decât fiul lui Edgar Papu, marele eseist și critic literar. Este astăzi un reputat om de litere – sper să nu mă citească. Îi spuneau Văru prietenii lui, era o gașcă de patru: Unul Capră de pe lângă Rădăuți, care mergea acasă și venea cu brânză la ceilalți, că taică-său avea oi, unul de la Brăila, i-am uitat numele, deși îmi arăta multă considerație, na, eram filolog (majoritatea erau la Agronomie), și unul Dumitru tot de la Brăila. Unul Forțu de la Vaslui, cu spiritul vestitului Tănase în el, le-a găsit porecla. Le zicea Capra cu trei iezi

   Când se dezbracă Văru Papu, avea o cămașă de corp care la origine trebuie să fi fost albastră, dar acum era cenușie de murdară ce era.

-Ce-i cu asta, mă. Nu ți-e rușine? face maiorul.

-Ce-i?! Ce-i?! zice Papu, neînțelegând. Pentru el, pesemne, mizeria era ceva obișnuit.

   Și Dumitru, prietenul lui, îi zice:

-Jacheta, vărule!

-Care jachetă? zice Papu nedumerit.

   Și atunci Dumitru îi zice ca în Caragiale, o replică pe care am tot repetat-o cu toții râzând până la sfârșitul armatei (armeții, cum ziceau băieții de băieți):

-Jachețica a cenușie, vărule!

 

   „Camel”… Orice Student Dorește Câteodată. Pentru Tine, Jane, „Camel” Poartă Noroc. Așa învățau studenții la institutul de biologie denumirile epocilor geologice: Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian, Jurasic, Cretacic, Paleogen, Neogen.

 

   Între 4 și 5 aproximativ… Este acel moment al nopții când toate tac, se liniștesc. Câinii nu mai latră, își rod labele în cuști sau dorm. Nici luminile la case nu se mai văd (pesemne oamenii fac economie), doar la stâlpii de pe drum și la crucea de pe deal. Pâlpâie, abia se văd și niște luminițe la cimitir. Probabil de la candelele puse de femei mai… (cum să zic? credincioase? habotnice?) Ca de obicei, nu dorm. Am stat în pat vreo oră, cu gânduri fără șir. Hai să citesc ceva: Romulo Gallegos – Dona Barbara, o carte pe care am luat-o de la anticariat și n-am   citit-o. Ca multe altele. Citesc două-trei pagini – nu-mi place. Nu suntem… congeneri în ale scrisului. Îmi fac o cafea mai zeamă lungă cu gândul că voi scrie la roman. Dar nu am plăcere, iar dacă nu e plăcere nimic nu e. Mai bine nu scriu. Dar nici să citesc mizeriile din presă: două gagici, prezentatoare tv, s-au bătut cu pumni și picioare. Ce să mai… Vedete de carton cu țâțe.

Poate să scriu despre luminițele astea, care străbat întunericul. Când mergeam odată noaptea la Răchitoasa pe drumul pustiu, prin ceață, și îmi apar din urmă două faruri. Mașina oprește. Era primarul, profesor de română la bază, cu care avusesem ceva conflicte. Ezit, dar el:

   -Hai, urcă!

   Pe urmă, după ce mergem vreun kilometru în tăcere:

   -Știi, eu de fapt țin la tine.

   Mă uit la el: n-o fi beat? Nu era.

   Mătuşa Chibeta (Elisabeta) dixit…  „Şi-ntr-o bună zi, era chiar de Ovidenie, cade la pat: zace şi zace… C-aşa-i omul: astăzi joci, mîne zaci. Că, ştii vorba: Şi fierul rugineşte, cît lumea nu trăieşte. Şi treci zi, treci noapte, apropie-te moarte. Parcă omul ştie cînd moare? Nu ştie. Nu ştii unde ţi se crapă pămîntul… Că moartea nu are moarte cît îi pămîntul. Vezi cît de nalt îi copacul, da’ tot îi cad frunzele la pămînt. Şi gogeşte ea, şi gogeşte. Dormea, dormeaaa… parcă somnul de pe urmă dormea, un somn rupt din moarte. Că, se ştie, somnu-i oglinda morţii, gemănare cu moartea. Şi azi rău, adăuza şi mai rău, că mi-am zis: Ehei, Mărioaro, ţi-o bătut ceasul. Nu te mai vindeci tu decît cu zamă de clopot. De aici înainte lopatinul şi gropatinul ţi-s doctoriile. Nu mai vezi tu iarba verde la primăvară. Acuşi ieşi cu tălpile înainte şi o să faci larg în casă. Popa o să-ţi cînte aleluia, neamurile o să dea colac şi lumînare şi… gata. Firul rupt nu se mai toarce cîtu-i lumea! C-aşa-i făcută lumea asta. Astăzi mîncăm şi bem, şi mîne nu mai sîntem. Cîndu-i să te ia dracu’, te ia şi din pragu’ bisericii. Acu’ şi pentru mine tot una-i. Am ajuns o rogojină veche pe care nici cînii n-ar roade-o. Ce să mai trăiesc?! Sapa şi lopata ş-o mînă de ţărnă-n ochi. De-acuma copiii şi nepoţii să-mi trăiască şi să se bucure de lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul”.

 

   Lămpile… O, lămpile copilăriei! Nu iradiau lumină. Ele dezvoltau umbrele mamei, tatei, ale lui nenea Mihai, ale vecinilor pe pereți. Erau mai degrabă asemeni cerului de primăvară la asfințit: un lichid translucid, fosforescent, care dilata burluiele. Îți furnicau sufletul, adormeai cu ochii la lumina lor, care închidea seara lungă. Gata, trebuia să te culci. Și oricât te străduiai să mai stai treaz și după ce se micșora lumina lor (mama nu le stingea niciodată, ca tu și Doina să nu vă treziți noaptea și să vă înfricoșați și vai! să nu plângeți) – adormeai. E drept, te trezeai câteodată și vedeai uriași negri pe pereți. Și grămada de gânduri care șerpuiau alene. Dar în general erai fericit.

   Legi pentru ciobani (conform noilor norme europene)…

-Când ies cu oile la păscut, ciobanii vor fi obligați prin lege să meargă în urma lor și să le strângă căcărezele în pungi biodegradabile.

-Se va considera abuz și act de cruzime asupra animalelor folosirea unor cuvinte precum „hoooo”, „dâââr”, „marș”.

-Câinii vor avea voie să latre doar în afara orelor de odihnă stabilite prin lege.

-Dacă vin lupii, ciobanii sunt rugați să anunțe autoritățile și să aștepte în liniște sosirea lor.

-Câinii de la stână sunt obligați prin lege să poarte botnițe, să fie castrați, cipați, vaccinați și deparazitați.

-Dacă turma trece de la munte la șes, doi câini din trei vor putea fi trimiși în concediu cu plată sau concediați cu trei salarii compensatorii.

-Stânele trebuie să aibă acordul de funcționare ISU, MISU, PISU și CANISU.

-Este interzis fumatul în spații închise și vânzarea de țigări către oile minore.

-Stânele cu o vechime mai mare de două ierni vor avea o bulină roșie pe gard.

-Ciobanii care pasc turme în Ardeal se vor adresa oilor atât în limba română, cât și în limba maghiară. De asemenea, câinii sunt obligați să latre bilingv.

-Berbecul care conduce turma va fi ales de către oi prin vot secret, democratic.

-Oile vor putea fi tunse doar cu acordul lor scris.

-Oile negre vor fi ținute în același țarc cu cele albe și orice formă de discriminare bazată pe culoarea blănii lor va fi aspru sancționată de lege. Dacă, în schimb, un berbec este de culoare neagră, va candida, conform principiului discriminării pozitive, pe locuri separate pentru postul de conducător de turmă.

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…