„Pentru o digestie bună beau bere. Dacă nu am poftă de mâncare, beau vin alb. Dacă am tensiunea scăzută, beau vin roşu. Când sunt răcită, beau ţuică”. „Şi apă când beţi”? „Nu am fost niciodată atât de bolnavă”…
Dragostea de semeni, neteama de moarte, credința în Ceva (dar păstrând simțul relativității lucrurilor), toate propagate de creștinism, au adus, printre altele, humorul. Sălbaticul nu avea humor. Desigur, nu numai asta. Cred cu tărie că numai un om, care are măcar un fir de credință în el, poate fi comic. Cei preaplini de credință, habotnicii, desigur, nu au. La fel, nu au humor cei lipsiți total de credință. Pot fi satirici, dar fără simțul humorului.
Ora 4.30. Am ieșit cu cafeaua afară… La ora asta am văzut trei tipi trecând la vale. Singuri. Unde s-or fi ducând la ora și pe frigul ăsta? E vreo crâșmă non-stop? Cocoșii și o cucuvaie. În rest liniște. Doar un huruit după deal. Probabil, e de la circulație, dar îmi place să cred că e cum spune H.P. Lovecraft într-o proză fantastică: El ritmo, Senor, el ritmo de la tierra! Îmi imaginez o discuție cu Ion Creangă:
-Au mâncat atâta din tine criticii, bădie Ioane.
-N-au decât. Hoitu-i mare.
În penultimul an de liceu mama a ajuns la concluzia (numai ea știe cum) că trebuie să stau la o gazdă, ca să mă pot pregăti pentru facultate. Să nu mai fac naveta (o oră dus, o oră întors, dar era și oboseala care se acumula). Așa că a găsit un anunț de gazdă, cam agramat, scris cu litere strâmbe, pe un stâlp în Podu Roș. Gazda nu era departe, pe Splai Bahlui, aproape de liceul meu, „Racoviță”, care era și atunci, ca și acum, unul din liceele de frunte ale Iașilor, dacă nu cel mai cel. Mai era „Negruzzi”, dar era socotit liceu de piloși, de ficiori de bani gata. Mă rog, erau și buni printre ei, să fiu cinstit. Am mers la gazdă, doamna Stamate, o femeie cam de mahala, grasă și astmatică. Trăncănea ca o gaiță, sfaturi moralicești care mă scoteau din sărite. M-am instalat, când seara a venit Domnul Stamate: de la Bodega Podu Roș, chiurluit bine și cu chef de vorbă. Bine că nu era violent, dar avea chef în fiecare seară, „parfumat” bine, să discute cu mine. Spre deosebire de doamna Stamate, el îmi era simpatic, avea hazul lui. Aveau un băiat pe care nu l-am văzut niciodată. Cică pictor. Pe toți pereții erau „capodoperele” lui – nuduri. Cât mă pricepeam eu erau niște chestii scabroase, muieri crăcite, nu vă mai spun. În fine am stat numai două săptămâni, deși mama plătise pe o lună, și am spus acasă că nu mai vreau la gazdă. Actualmente în clădirea în care era bodega cu pricina, una pentru lumpeni rufoși (am văzut odată cum o chelneriță îl mardea pe unul care băuse și se pișase în crâșmă) e sediul Partidului liberal. În liceu doamna Brehuescu de chimie ne spunea ironic dacă nu învățam: Ce, vrei să ajungi la BPR?
Într-un război un tip cade prizonier. Un caporal a primit ordin să-l împuște. Caporalul a observat că prizonierul își scotea fotografia soției din sân și o săruta. Și i s-a făcut milă de prizonier. Nu l-a împușcat, l-a făcut scăpat. Prizonierul a ajuns acasă și a aflat că soția lui îl înșela. Într-un acces de gelozie a omorât-o. Totuși, scotea din când în când fotografia soției și o săruta. Datorită acestei fotografii scăpase de la moarte.
Nu mai știu la cine am citit. Poate la Bohumil Hrabal, e umorul lui cehesc: Un medic tânăr asigură morții pentru trei cimitire.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
