TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

„Un orb se întorcea acasă. Era noapte. Orbul ducea o lumină. Prost mai e orbul, care îşi luminează calea; la ce-i mai trebuie lumină unui orb? Îi trebuie, ca să nu dea peste el unul care vede.” – L.N.Tolstoi

Cînd era prim ministru (1931), Nicolae Iorga a obligat pe învățătorii de la țară să poarte costum popular. Era o încercare naivă de a opri cursul distrugerii satului vechi. Unii pun în cîrcă sistemului socialist acest proces. Nu. În întreaga Europă satul arhaic a început să dispară încă între cele două războaie. Moromeții lui Marin Preda exprimă acest lucru. Doar că la noi „socialismul biruitor” i-a dat ultima lovitură. Au rămas nostalgiile în unii (așa ca mine!), încercările de a relua pe plan spiritual valorile satului vechi. Și debusolarea unei lumi rămase între. Cred că am mai scris: un măcăleandru, chiar doi, vin pe firul electric din fața ferestrei. Se alintă acolo și cântă. Uit de treburile mele și mă uit la ei. Am aflat de la un coleg că se cheamă măcăleandru zis și „gușă roșie”. De fapt, e portocaliu pe piept și pe gușă, cafeniu strălucitor-cenușiu în rest. E frumos! Corpul aerodinamic e frumos și el, mult mai frumos ca la vrăbiuțe. Numele „guşă-roşie” provine de la roşul-portocaliu al pieptului, al gâtului, al guşii şi al frunţii, delimitat de cenuşiul-maroniu al restului penajului printr-o linie cenuşiu-argintie.

Legenda măcăleandrului zice că roşul de pe piept este pricinuit de înţepăturile îndurate atunci când s-a străduit să scoată coroana de spini de pe creştetul Mântuitorului Iisus Hristos; o versiune atribuie roşul penelor pătate de sângele lui Hristos, în timp ce mica pasăre încerca să-i aline suferinţele, cântându-i. Legende populare – una mai frumoasă ca alta.

O vorbă de-a mamei pe care mi-am notat-o pe un caiet. Mama zice când merge (mergea!) fără de folos undeva: O dusă ș-o vinită / Ș-o zi prăpădită.

Cu doctori… Cum se prezintă astăzi pacientul? întreabă doctorul pe asistentă. De-abia aşteaptă să se întoarcă acasă la soţia sa, îi răspunde. Aha! Tot mai delirează.

Eminescu… „Credința zugrăvește icoanele-n biserici”.

Istorie… Nici Toader, fiul cel mare al lui Andrei, nu a avut o soartă mai bună. Se vede că a moștenit „păcatul” lui taică-său: credința nestrămutată față de domnitor. A sprijinit de la început pe Iacob Heraclide Despotul în lupta de la Verbia (sat pe lângă Ștefănești – Botoșani, astăzi dispărut) cu Vodă Lăpușneanu. Cum se face că Toader a susținut pe un străin de neam și de altă credință decât cea ortodoxă rămâne un mister. Nu avem urme scrise în această privință, iar posibilele motivații sunt imposibil de probat. Nicolae Costin îl trece pe Toader în lista celor „scriși” pe pereții de pe Ulița Tătărească, care s-au evidențiat în lupta de la Verbia: „au pus de-au zugrăvit pe pereți la ulița ce se chiamă Ulița Tătărească, războiul lui Dispot cu Alexandru vodă, chipurile căpitanilor osăbite de a domnilor, cu mare meșteșug scrise, chipurile hatmanilor (…); care zugrăvitură și scrisoare papistășească cu vremea pe urmă au căzut și s-au ștersu.” (Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, pp. 195-196). Cert este că Toader ajunge în scurta domnie a lui Despot mai întâi „dăbilar pentru dajdia vlădicească” și apoi, deîndată, „birar” al ținutului Hotin și al Cameniței.  După descăpățânarea lui Despot a început prigoana împotriva tuturor celor care l-au sprijinit în vreun fel pe domnitor. Nu puteau fi iertați oamenii „păpistașului, care o au bagicurit predania țărei” (Codicele Obreja), păpistaș care a spoliat bisericile de icoanele cele ferecate, de potirele de împărtășanie și de alte odoare de aur, ca să bată monedă și să-și plătească mucarerul și alte angarale. În țară au avut loc măceluri și jafuri. Moartea lui Despot l-a prins pe Toader cum nu se poate mai rău: strângea birurile în ținutul Camenița, stârnind și mai mult mânia gloatei. Cronica armenilor din Camenița (în H.-Dj. Siruni, Mărturii armenești despre România, I) relatează aceste sângeroase răfuieli: „Pe un călugăr Ioan, poreclit Căciulă Strâmbă, om liniștit și nevinovat, a pus să-l spânzure de grindă. Toader Părpăuț, strângătorul de biruri, a fost prins și băgat la beci în Cetatea Cameniței, dar n-a scăpat de moarte, căci Vodă Lăpușneanu s-a întors la domnie și a pus să fie sugrumat Părpăuț. Și acolo în beci i-a venit neagra moarte! Pe Voitul armenilor, om bun și de treabă, asemenea, l-a sugrumat și, odată cu dânsul, trei femei armence cu copiii lor mici în brațe, cu judecată crudă și nedreaptă.” Toader Părpăuț(ă) va fi îngropat în biserica „Sfântul Andrei” din Camenița, „besearecă de șeasă stânjeni în păreți de înaltă”, unde va odihni veșnic până în 1938, când autoritățile bolșevice au scos mormintele din sfântul lăcaș, instalând în biserică clubul „Zarea Kommunizma” și un depozit de grâne.

Părintele Matei Constantinovski, duhovnicul lui Gogol, i-a spus acestuia că literatura este păcătoasă și că trebuie să nu mai scrie. Pentru Gogol acest lucru era similar cu moartea. Cu toate acestea, Gogol a renunțat la literatură în speranța de a-și salva sufletul. A ars cartea la care lucra de ani de zile, volumul al doilea la Suflete moarte (ce avem noi azi sunt doar niște ciorne, găsite între manuscrisele scriitorului). Pe urmă Gogol a încetat să mai mănânce. Pe mine nu prea mă interesează habotnicul ăsta de popă. Mă interesează ce s-a petrecut în capul lui Gogol de a acceptat – la inteligența lui, la talentul lui. Și nu pot să răspund. Sigur, lucrurile trebuie judecate în contextul acelei vremi, căci, chiar și cei mai deștepți dintre noi, nu se pot desprinde de epoca lor, spune Jakob Bohme.

Cu ferestrele deschise ascult ploaia caldă, liniștită, acompaniind pe Cesaria Evora, desculța din Cabo Verde, miss Perfumado: Angola, Sodade, Besame Mucho, Ramboia, Carinha Di Bo Mae. Am scris în Firul roșu despre mititica Cesaria: iubirile ei s-au stins ca o țigară în răpăiala ploii tropicale, și a început să cânte morna, esența lamento-ului capverdian, să fumeze crâncen și să bea whiskey fără să se teamă de insolência clienților simandicoși, apoi încă un whiskey, măcar să aibă ce bârfi, sau ginginghy, rachiul de cireșe, ori mendronha, și Juan, garҫõm în cafeneaua tapițată în roșu stins îi spune: Senhora Cesaria, să vă fac niște porco a Alentejana? nu, Juanito, nu! așa cum vă place dumneavoastră, înăbușit în vinho da casa, cu multă-multă ceapă și coriandru, ș-am să pun și garnitură de conchas, dar Senhora Cesaria trage însetată din țigară: nu mi-e foame, eu tenho dor de coração, mă doare inima, coração partido, inima mi-e rănită, avem conchas cu cochilii ca sideful, Senhora, aduse de la Sâo Vicente, le fac înăbușite în ulei de măsline, cu ardei gras, cu ceapă, cu roșii, chiar nici conchas, Senhora? nici, Juanito băiatule, nici, obrigado, dă-mi un figa, rachiu de smochine! apoi Senhora Cesaria bea, după care se îndreaptă, cu picioarele ei groase, butucănoase, cărnoase, erodate de viață, spre scenă, să cânte de saudade pentru sufletele naufragiate ale marinarilor triști veniți din porturile lumii, de seara calmă și violetă ca un fado, de insulele verzi, pline de miresme amărui, veșnic dăruite luminii, să cânte ausênsia pentru pescarii veniți din larg, doritori să-și încălzească mațele cu un păhărel de bagaca, rachiul de tescovină al săracului, cu bănuții câștigați de la senhoras bogatașe și zgârcite pentru bacalhau sau fructe de mare, să cânte de amor și dolor pentru toți desculții din Cabo Verde, pentru toți năpăstuiții lumii, pentru toți plânșii, pentru toți cu inimile rupte, pe care le prinde cu firul roșu și mătăsos al cântecului.

Aș vrea să am capacitatea de a accepta viața așa cum e. Chiar și cu tot ce este mai condamnabil… Să-mi stimulez simțul propriu al infinitului. Așa ca în miorița, aia românească, cu gălbează, cu coada râioasă. Deci să accept realitatea negativă, chiar dacă este inacceptabilă: cu politicienii ei de căcat, cu minciuna și minciunelele ei, atotcuprinzătoare, tot mai atotcuprinzătoare (sau mi se pare din cauza vârstei?), cu… și cu… Și cu propriul simț al infinitului – așa ca răzeșii aceia sadovenieni, stând pe prispă și căinându-se: D-apoi dă! Și să mă uit așa luuung în bagdadie sau în lunca Siretului, dar e bună și a Bahluiului, și să zic oftând din rărunchi: D-apoi dă! Și să zâmbesc fericit, ca în infinitul asiat, ca într-o beție cruntă, de parcă aș fi mort.

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…