TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Alte fragmente de toamnă

 

   Tolstoi scrie în „Moartea lui Ivan Ilici”: „Istoria vieții apuse a lui Ivan Ilici era dintre cele mai simple, mai obișnuite, și mai îngrozitoare”. Așa e viața și moartea noastră, a tuturor. Și a lui Tolstoi însuși, cu toate că a ajuns celebru și s-a bucurat de atâta considerație. La moartea lui în insignifianta stație de tren Astapovo, mecanicii de tren s-au abținut să fluiere din considerație pentru muribund, ca să nu-l deranjeze. Din singurul birou de telegraf al satului se trimiteau mesaje clipă de clipă în Rusia și-n Europa: „Mai trăiește… Mai trăiește” Jurnaliști, emisari, preoți, proprietari de fabrici, ofițeri în civil, țărani veneau cu trenurile care opreau de dinainte de gară, pasagerii coborau și înaintau în liniște. Aveau doar întrebare în ochi: Mai trăiește? Pe patul său de muribund Lev Tolstoi spunea fiului său Serghei, răsuflând din greu: „Încă mai compun. Scriu.” Dar moartea se apropia.”

 

   Scriam în 2019. Acum nu mă mai interesează Manolescu absolut deloc. O mai fi șef la US?

Sunt un încăpățânat în esență. Mi-am dat seama de asta încă din adolescență: Nu învățam la profesorii care mă forțau, am rămas și corigent pe chestia asta, nu suportam să mi se spună de pe margine ce piesă să mut la șah, mutam anume alta și pierdeam, nu citeam ce era la modă (de pildă „Șogunul”, însă tot fiindcă era a modă, nu am voit să citesc „Un veac de singurătate”, carte care ar fi putut să fie esențială pentru mine atunci; mult mai târziu mi-am dat seama ce prost am fost). Cu „boala” asta am rămas și acum, dar eu nu o consider boală. De cele mai multe ori mi-a adus satisfacții (numai interioare însă). Așa am să rămân, mă voi pune mereu de-a curmezișul – o spun cu mândrie, uite așa, „să moară dușmanii mei”. Am aderat la acei puțini scriitori care sînt împotriva lui Manolescu de la USR. Dacă pică Manolescu (slabe speranțe! gloata scriitoricească e în stare să-l voteze și mort), probabil că mă voi înrola în oricare altă gașcă care îl va contesta pe viitorul președinte al asociației. Fiind deci un căpățânos necondiționat, merg mai mereu în răspăr. Cred că, dacă mă arunc într-un râu să-mi fac felul, hoitul meu se va duce în amonte. Asta e!

 

   Tot din 2019… O cloșcă a lui Dumi și Marian, vecinii noștri, care-s plecați la mare cu copiii, a trecut la noi în grădină cu tot cu pui și umblă aiurea. Maria-mi zice că îl va striga pe Dan, tatăl lui Marian, care-i singur acasă.

-Dar nu știu cum să-i spun. Dan? Domnul Manea?

-Strigă-l și tu cum vrei.

-Tu cum îl strigai în copilărie? (Am copilărit împreună cu Dan)

-Uăi!

 

   Acum cîțiva ani, în tren, la Târgu Frumos, se urcă trei… tuciurii. Discutau despre altul, iar unul spunea elogios despre acest al patrulea: „Băi, are trei mortăciuni”. Pentru care nu știți, trei mortăciuni înseamnă trei omoruri la activ. Aici la Tomești, unul chefăluit într-o crâșmă: „La crâșma asta nu prea au fost bătăi, dar două mortăciuni tot au fost”. Mi-am sorbit repede berica și-am ușchit-o.

 

   O profesoară de limba română din urbea natală Tomești voia să lase corigentă o fetiță pe primul trimestru (semestru, cum se mai cheamă). Tatăl fetiței amenințate (de corigență, nu altceva) îi trimite o felicitare profesoarei înainte de Crăciun. După „sărbători fericite” și alte baliverne obișnuite în asemenea ocazii, scrie: „Și sper cu respect că nu-mi stricați Crăciunul”. Eu și Maria am tot repetat replica asta la diverse ocazii: Sper cu respect că nu-mi strici ziua de mâine și iarăși cumperi pește, etc.

 

   Un român de 30 de ani din Oslo, a omorât o norvegiancă, Marianne Hansen, de 25 de ani. Probabil diferențele de culturi dintre cei doi au jucat un rol. Românul s-a sinucis după aceea în închisoare. „Totul este teribil de trist. Nu putea trăi cu ceea ce făcuse”, a spus o anchetatoarea, probabil impresionată și ea.

 

   Rosa Gonzalez mă anunță că știe mai multe moduri de a face ca visele mele să devină realitate, Fabienne Lena îmi trimite un „petite mesage” în care îmi spune cam tot așa, dar pe franțuzește, Zhu Linyao îmi spune că „vai, you look good”, Casimira Mazzotta mă îndeamnă cu fotografii nud gratuite și o listă cu date bebeluș, Rebecca Napolitani mă informează că „sunt singur” (i-a tradus prost calculatorul sau…?) Și tot așa. Doamne apără și păzește!

 

   Am fost și eu la Veneția acum cîțiva ani. Dezamăgit. N-am văzut (poate n-am avut ochi să văd) „falnica Veneție”, pe care o poetiza Eminescu, nici orașul decăzut, care moare frumos… Am văzut un oraș obositor, înghesuit, cu o încrengătură de ulițe strîmte și cu zidiri cenușii și coșcovite. Sigur, așa erau orașele medievale, îți poți face o idee cum trăiau amărăștenii pe atunci. Însă ce-am văzut pînă la saturație au fost turiștii. Veniți din toate colțurile pămîntului și lăsîndu-se pe oraș ca stoluri de lăcuste, umblînd ca nebunii, căutînd și tot căutînd nu știu ce. Mulți-mulți mărșăluind disperat. Asta da – îți poți imagina Turnul Babel, cum va arăta lumea la împleticirea limbilor. N-am fost într-o tavernă (ca mai tot românul eram strînși la pungă), poate că acolo aș fi simțit altfel orașul. Spun asta și pentru că am văzut la un moment dat un grup de cehi tineri – băieți și fete – puțin chefăluiți, la măsuțele de la stradă ale unei taverne: rîzînd din nimic și vorbind tare cu vocalele acelea cîntate ale limbii cehe: Nasledanouuu! Poate doar așa să fi simțit „spiritul orașului”.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…