Alte fragmente de toamnă
Când mi-a apărut prima carte, un scriitor ieșean (nu-i dau numele) îmi zicea: Da, da, bună. Să vedem ce o să scrii de-acum încolo.
Moș Gavril își luase o nevastă tânără. Asta se culca cu cine vrei și cu cine nu vrei. Și bunelul, care era prieten cu Gavril, îi spunea înciudat:
-Cum te lași tu așa dus de nas de curva asta, măi Gavrile? Eu nu înțeleg.
-Măi, Petrache, crezi că nu știu? Dar ce să fac? Ăsta-i plusul ei, măi. Plusul.
Am o fotografie veche, din 1925 (i-a dat-o mamei o consăteancă pentru mine, s-a gândit că e mai bine să stea la unul ca mine!?). Sunt membrii Băncii Populare Tomești în poză. Când Iorga a fost prim ministru a luat măsura ca în fiecare comună a țării să se înființeze astfel de bănci ca să împrumute țăranii pentru a-și cumpăra unelte agricole. E în poză Domnul învățător Mărgărit despre care mi-a tot vorbit mama, este secretarul băncii Leahu, câțiva oameni avuți din sat, popa Neculai, cel în timpul căruia s-a făcut biserica actuală (în 1938). Mai e și unul (nu-i dau numele, că nu vreau să-i jignesc nepoții) care după război, când au venit comuniștii la putere, a fugit cu amanta și cu banii băncii, ai țăranilor, la București. N-a făcut mare brânză cu banii, fiindcă imediat a venit „stabilizarea” și, în loc de bani, a rămas cu niște hârtii fără valoare.
Dintr-un caiet: Cinstea nu poate fi luată, ea poate fi numai pierdută. Țin atât de mult la viață, care este dată omului o singură dată, încât n-am să mă las copleșit de meschinăriile ei. Politicienii tot trăncănesc de popor-popor. Vorbesc de popor de parcă ei nu ar aparține poporului, ei ar fi ALTCEVA. mai cu moț, cum zice mama. Părinții le tot spun tinerilor că nu sunt buni de nimic. Dar ei, părinții, ce merite au avut? Ai nimerit în turmă, vrei nu vrei trebuie să dai din coadă. La o anumită vârstă unor oameni le place să vorbească. Și vorbesc, și vorbesc. Asta e aventura vieții lor care le-a rămas. Nici dragostea, nici prietenia și nici respectul nu leagă mai mult oamenii decât ura comună față de ceva sau cineva. Există o bubă căreia i se zice popular „blândă”. M-am întrebat întotdeauna de ce?
Ora 3. Eu, insomniacul, ies afară să iau o gură de aer. Bubuie muzica undeva, probabil niște adolescenți, parcă un țaran bate un par în pământ cu maiul: hâc! hâc! hâc! Cred că nici ascultătorii nu se omoară cu muzica, dar așa e moda, trendul: „Ce porți, lele, chelbea-n cap?” „Dacă-i moda ce să-i fac!” Enervant! Cum am scris și zilele trecute, nu trebuie să scriu acum: trec printr-o pasă „rea” – toate mi se par urâte. Mă cufund în scris ca să „mă ieu”. Cum zice o cântăreață de muzică populară (cine?): „N-am venit aici să beu/Am venit ca să mă ieu”. Ies din nou afară. Tembelii cu muzica la maxim s-au culcat. În fine, liniștea deplină s-a lăsat peste sat – cât o să se mai lase, fiindcă ne urbanizăm în tempouri stahanoviste, progresiste, cum să mai spun. Câinii au pus stăpânire pe sat. La fântâna din apropiere, pe care nu o mai folosim (Maria spune că mai bine am bea apă din fântână – e mai bună decât aia „tratată”, venită pe țeavă) se aud picurii: pic-pic! Mă culc. Pur și simplu n-am chef să lucrez. Cu alte cuvinte, mi-e lene!
Era în 1962, de Anul Nou. Eram în clasa întâia, în vacanță. Mă uitam pe geamul de la ușă. Mama curăța mațele porcului pentru cârnați și chișcă. Atunci am zis: „Mamă, uite ce jos îi luna: parcă a coborât în ogradă la moș Ambrozie”. Mama a priceput despre ce-i vorba. S-a îndreptat de pe scăunelul unde stătea aplecată și a sărit la șalterul, pe care niște neni îl instalaseră cu câteva zile înainte. A învârtit șalterul și deodată s-a făcut lumină mare în odaie. Atunci am văzut pentru prima oară lumina electrică. Primul trimestru l-am făcut la lampă.
Povestește mama că au fost în „refugiu” în august 44, când s-a rupt frontul. Când au ajuns aproape de Bârlad, au auzit după un deal vuietul unei lupte: rușii atacau pe nemți, care erau în retragere. Urlau rușii ca sălbaticii. Li se dădea samagon, un rachiu puturos făcut din sfeclă, înainte de atac, așa era obiceiul. De aceea urlau ca niște animale înjunghiate. Mureau, sărmanii, ca muștele, nu mai erau conștienți decât pe jumătate. Dar frică tot trebuie să le fi fost. Căci frica de moarte nu-ți dispare cu totul nici când ești beat turtă, ba uneori crește.
M-am retrezit pe la 6, am scris la proza cu bunelul, care amenință să devină… o-ho-ho, lungă, am făcut o pauză și am mers la magazin, mi-am cumpărat pâine, napolitane și nessuri, deși i-am promis Mariei că nu mai beau nessuri, dar… când pisica nu-i acasă… Continuu cu bunelul. Sunt bucuros – îmi iese! O să mai fac o pauză și o să strâng nucile care au căzut de ieri până azi. Beau nessul și mă uit pe fereastră. E frumos! Tot îmi vine să ies afară. Dar nu. Merg mai departe cu proza: „Au venit acasă și încetul cu încetul satul s-a umplut din nou de oameni. Din familie nu a murit nimeni în război. Foștii soldați au redevenit țărani și au reînceput să facă ce știau mai bine: să lucreze pământul, să îngrijească viile, livezile. Ca întotdeauna. Numai că nu a fost ca întotdeauna. Au venit comuniștii la putere, le-au luat pământurile la colectivă, industria orașului din apropiere a înghițit și ea pe mulți din familie pe șantiere, în fabrici și uzine. Se plătea mai bine, la dracu cu lucratul pământului, și-au zis unii…”
Cu ani în urmă (mi-am notat într-un caiet) un președinte de colhoz din Republica Moldova relata la radio pregătirile care se făceau pentru iarnă. Și președintele povestea câte centmere (sute de kile) de grâu a înmagazinat, câte centmere de popușoi. Și în final: „Acuma trebuie să mai regulăm și vacile și gata”.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
