Alte fragmente de toamnă
Aș vrea să închei o povestire astfel: Povestea e în întregime adevărată de vreme ce am născocit-o de la un capăt la altul.
Ora 7 duminică dimineața. E o liniște de început de lume. Dealul din față e luminat de soare deja. Cel din spate încă nu. Vilele noi în soare, dar și cimitirul de pe deal. Am să-i propun Mariei să mergem azi la cimitir – la tata în primul rând, dar și la atâția alții. Acolo o să ajungem toți – mi-a zis într-o zi Maria. Soarele nu ține seama de viața și moartea noastră. Ne luminează pe toți deopotrivă. El a fost primul Zeu al primilor oameni. Și Dumnezeu întâiul era făcut uneori de oameni sub chipul unui Soare.
Se aude o păsărică: țivic! țivic! Culeg câteva nuci din nucii maiestuoși. Bune! Îmi coboară o pace în suflet propice scrisului – am să scriu de călătoriile mele cu mama la Goruni – la bunici. Numai drumul să-l descriu și sunt asigurat: pe marginea râpei pe la țigani, apoi pe la Criță necooperativizatul, un personaj de poveste, apoi dealul cu viile în stânga și iazul în dreapta, unde ne scăldam noi, copiii. Pe urmă mai urcai puțin și ajungeau la cimitirul din Goruni, de pe coama dealului. Apoi prin grădini mirifice la bunici.
Au început să se decojească nucile. Un huruit de avion în depărtare. Melci peste melci. Urcă pe casă, pe garduri. Cică merge ca melcul. Ei, nu, ăștia urcă peste tot: compensează lipsa vitezei prin dârzenie. Câte o mașină grăbită. Unde se tot grăbesc ăștia, domnule?
Gata, am scris prea multe!
Pe Podu Roș – doi bătrîni-bătrîiori. Agale, ținîndu-se de mînă ca adolescenții la prima întîlnire, cu degetele mici agățate unul de altul. Iar ea toată în roz, pînă și poșeta.
Ia uite, domnule! mi-am zis: La vie en rose!
O sută cincizeci-două sute de grauri s-au adunat în vârfurile uscate ale salciei. Ciripeau-câsâiau acolo. Cine știe ce aveau de gând. Migrează, dar, după câte am citit, doar până în Delta Dunării. Și acolo sunt sălcii. Rareori ninge. Uneori merg până în Delta Nilului. Ei cunosc când e iarna mai friguroasă. Noi, oamenii, – nu.
Am chemat-o pe Maria afară să-i vadă. Până ce-a venit, cea mai mare parte din ei plecaseră. În stoluri. Cine știe cum sunt împărțiți: pe prietenii, pe interese… Ciripeau-discutau. Cine știe ce vorbeau: Hai-hai, să ne grăbim. Vine frigul! Cei mai puternici, ca și la oameni, fac legea.
Am avut un profesor – domnul Vraciu. Cei din generația mea îl țin minte. Mare profesor! Ne spunea ce i-a spus un zugrav:
-Dom profesor, nu e bine să te naști, domnule.
-Păi de ce?
-Că trebuie să și mori.
Scriu asta trecând pe lângă biserică. În camera mortuară e o băbuță de 80 de ani. Moartă. Rudele stau afară. Așteaptă să vină administratorul să le deschidă. Acolo o să ajungem și eu, și Maria. Sper să fiu primul, că fără ea nu mă descurc.
Bunul simţ popular a sancţionat întotdeauna excesele. Printre acestea – şi pe cele vestimentare. De pildă, despre o femeie îmbrăcată ţipător se zice că e îmbrăcată „ca o sorcovă”. Aceste sorcove, cu care se făceau urări de Anul Nou, erau împodobite cu multe cordeluţe viu colorate. Dacă o sorcovă multicoloră arată bine, o femeie îmbrăcată astfel arată „ca dracu’”, „ca o paţachină”. Pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea exista la Bucureşti un bordel condus de un anume Paţac, bulgar de felul său. Acesta, om cu simţ comercial, obişnuia să-şi trimită seara fetele (eh, fete poate doar în urechi), cum se spune, „la produs” pe străzile Bucureştilor. În acest scop le gătea, le îmbrăca cu rochii de mătase viu colorate, înflorate, miţe-flenduri, cum se zice. Astfel, bucureştenii au început să spună că, uite, au ieşit „la ivală” (aşa zicea o altă paţachină – coana Chiriţa) paţachinele, adică fetele lui Paţac.
Astăzi sensul cuvîntului „paţachină” s-a schimbat şi nu mai desemnează strict ocupaţia de prostituată, ci felul de a se îmbrăca şi găti al unor femei, care vor să atragă atenţia, să te ameţească.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
