TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Fragmente de toamnă

 

Aș vrea să închei o povestire astfel: Povestea e în întregime adevărată de vreme ce am născocit-o de la un capăt la altul.

În studenție am fost la un moș de peste 90 de ani. Făceam o anchetă cu cei care au citit Marile Speranțe de Dickens, ce au înțeles. Să vezi cât de diferit judecă oamenii aceeași carte, mi-a spus profesorul Ursache. Eu nu voiam să merg la moș Bararu: Ce pot auzi despre carte de la un moș de 90 de ani? Dar mama mi-a zis: Du-te, o să vezi c-o să ai ce auzi. După aceea am și scris o proză despre asta. Redau un fragment: Poveşti de mirare circulau în sat pe seama bătrînului Bararu. Le auzisem încă din copilărie şi le receptasem aşa cum înghiţi aerul – fără să-l simţi. Moş Costică – aşa-l chema pe numele mic – făcuse Primul război, luptase la Mărăşeşti. Rănit fiind, luase de la un oltean, nea Petrică, „f…-l în gît”, nu uita să-l înjure nici după şaizeci de ani moş Costică, tifos exantematic. Fusese dat drept mort şi-n iarna lui 1918, spre primăvară, l-au dus cu o sanie încărcată vîrf cu soldaţi morţi la cimitirul amenajat anume pentru exantematici. Aici un soldat gropar a văzut că mai mişcă şi – Dumnezeu să-i dea sănătate acolo unde o fi, spunea moş Costică – l-a scos din stiva de cadavre ţepene de moarte, dar şi de ger, şi l-a aşezat într-un huceag de lîngă cimitir; l-a pus aşa, mai la o parte, fiindcă ofiţerii medici nu lăsau „să fugă morţii” – se temeau să nu molipsească pe alţii. S-a tîrît pînă la o casă din apropiere, la o babă, o cotoroanţă, una Turculeasa, care i-a prezis: „Nu mai calci tu iarbă verde la primăvară, măi, omule”. Totuşi, Turculeasa l-a îngrijit pînă s-a făcut bine. I-a dat pentru asta tot brîul plin cu galbeni: cînd venise de pe front, jefuise un conac părăsit pe la Săbăoani. După război a fost ani buni vizitiu la boierul Beldeanu. Odată, cînd l-a dus pe boier în Iaşi, s-a suit cu mai mulţi pe o casă de pe Lăpuşneanu, ca să vadă mai bine şi să aclame cu flori în mîini suita regală. Acoperişul casei s-a prăbuşit sub greutatea lor, au murit mai mulţi. Mai mult mort decît viu l-au dus la spital. Noroc de doctorul Baliff, care avea moşie în sat la ei, Baliff l-a îngrijit şi a scăpat cu zile. Pe urmă s-a însurat, şi-a cumpărat o bucată de pămînt cu banii daţi de boierul Beldeanu înainte de-a muri. Era acuma fruntea satului. S-a apucat de făcut politică. Prin ’35 a fost primar ţărănist în sat. După aceea l-a pus dracul şi a trecut la legionari, mulţi din sat făcuseră la fel, de aceea a avut probleme mereu pe vremea comunistă. În Al doilea război l-au luat doar la manutanţă, aşa a făcut tot frontul, cocea pîine, l-au trecut la damblagiţi, rămăsese aşa de la tifos, în fine, i-a dat doctorul Baliff un „ausweis”.

 

Ce biografie impresionantă are Veturia Goga, cea de-a doua soție a poetului! Americanii ar face un film de succes. Cântăreață de operă, a fost o apropiată a cercurilor naziste, fiind supranumită „privighetoarea lui Hitler” pentru că era acceptată să cânte în preajma Führer-ului după ce s-au cunoscut la festivalul de la Bayreuth. Veturia era și translatorul oficial al întâlnirilor dintre Hitler și Ion Antonescu. S-a speculat că soția lui Goga ar fi fost racolată de serviciile secrete ale Reich-ului, tocmai pentru a-și spiona soțul, importantă personalitate politică și prin el se ivea astfel oportunitatea de a-l supraveghea pe regele Carol al II-lea, socotit prea instabil și greu de controlat de către conducătorii naziști germani. A fost bănuită din toate părțile: nemții credeau că informațiile primite se făceau cu știrea autorităților de la București, legionarii că ar avea legături cu spionajul britanic, iar mai târziu, după război, că ar fi colaborat cu regimul comunist. Cert este că Veturia a reușit să-și păstreze conacul de la Ciucea, dobândit de Goga în 1920, până la moartea ei, în 1979. E adevărat, l-a donat statului în 1967, punând condiția de a fi transformat într-un muzeu memorial, al cărui director a și fost.

 

Când vine din State, prietenul Adrian Olteanu trece și pe la noi. Ultima dată, acum câteva săptămâni, mi-a dăruit o cutiuță din carton gros pe care scrie The Berlin Wall. Ce-o fi? m-am întrebat deschizând cutiuța în fața lui Adrian. În cutiuță era un săculeț, iar în săculeț m-am priceput imediat când l-am deschis: era o bucățică din Zidul Berlinului. „Mă gândeam că o să-ți placă”, mi-a zis. Da, mi-a plăcut mult.

Am pus cutiuța pe o etajeră și se vede că inconștientul a lucrat în mine. Am așezat cutiuța lângă un portret al lui Creangă. Astăzi mi-am dat seama la ce mi-a trecut prin cap când le-am pus împreună: Uite, o bucățică din Zidul Berlinului care a zguduit Europa și un boț de humă din Humulești care a zguduit literatura română.

 

Scriam acum un an pe FB: Astă noapte a fost frig. Mă învelisem numai cu o pătură, așa că m-am trezit înfrigurat, pe bîjbîite am căutat o plapumă într-un dulap și m-am învelit cu ea, așa neînfățată cum era. În dulapul cu pricina Maria pusese cu plapuma lavandă, naftalină și… vanilie. Pe primele două nu le-am simțit așa tare, dar vanilia din plapumă am simțit-o mai abitir. Azi dimineață m-am trezit ca un cozonac din cuptor: eram încins, transpirat și miroseam a vanilie. Am mers la nuc, am cules cîteva nuci (cojile au început să se crape) și   le-am mîncat, ca să fiu un cozonac cu nucă.

 

   Îmi pun în fiecare luni seara o coală de hârtie pe care scriu mare GUNOIUL, ca să-mi amintesc mâine dimineață să scot gunoiul. Sparg coala și o agăț de veioză, ca s-o văd mâine la 7. Până lunea viitoare pierd hârtia și scriu alta, așa că am pe undeva o colecție de coli A4 pe care scrie GUNOIUL. Biografii mei îmi vor studia opera cu sfințenie: cum îl făceam pe G, pe U, etc.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…