TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Povestitorul… Continuăm să ne bucurăm, ca în fiecare vineri dimineața, de poveștile fără seamăn ale prietenului nostru din apropierea Iașului. Mulțumim Radu Părpăuță pentru istoriile mai mici sau mai mari pe care le descoperim în cuvinte magice, venite firesc și aici, în Târgoviștea noastră. (Ionuț Cristache)

 

   Pe stradă… Când eram copil mă uitam după alți copii, după bibiuri, după câini și pisici. Când eram adolescent mă uitam după fete (asta nu înseamnă că mai târziu m-am lecuit definitiv). După ce-am terminat armata am început să mă uit cu înțelegere la militari. Pe vremea lui Ceașcă mă uitam după cozi: Oare ce „se dă”? Pe la 40 de ani raza privirii mele a crescut mult. Mă uitam la cornișele unor clădiri vechi, la modul cum sunt îmbrăcați oamenii, la gesturile lor, în general la diversitatea lumii. La peste 60 de ani îmi dau seama că mă uit insistent când „trec” morții.

 

   Prin 90-91, îmi plăcea să merg în piața centrală alimentară din Chișinău. După o noapte petrecută în tipografie (pe atunci scoteam acolo revista noastră, fiindcă era mai ieftin), rezolvasem problemele ziaristice, astfel că acum îmi simțeam sufletul ușor. Mă conducea pînă la gară Vlad Pohilă (dus la cele veșnice!), amicul meu, redactor-șef la o gazetă tranșant unionistă. Traversam piața alimentară și pălăvrăgeam amîndoi, avînd acel sentiment de libertate între oameni aflați în neorînduiala unei piețe. Da, capeți în puhoiul de lume al unei piețe acest sentiment de slobozenie, de cămașă ruptă la piept în bătaia vîntului, căci, nu-i așa, oamenii trebuie să se fi adunat grămăjoară prima dată într-o piață. La urma urmei, ce era agora grecilor antici, dacă nu o piață, unde schimbai, cu bucuria întîlnirii dintre oameni, produse și vorbe…  Așa că îmi plăcea să casc gura în piața din Chișinău, care e cu mult mai mare ca oricare piață din Iași, deci cu atît mai interesantă. Cîte nu puteai vedea acolo! Ucraineni cu pește de la Don și Marea Caspică (o, cîte soiuri de pește! îmi trebuie o pană de mare maestru ca să-i sugerez cît de cît), azeri mustăcioși cu ochii căzuți pînă la rădăcina nasului zdravăn, vînzînd rodii (de la Chișinău m-am îndrăgostit de rodii; cineva m-a întrebat : cu ce seamănă rodiile? păi, aia e, că nu seamănă cu nici un alt fruct), mulțimea de basarabeni cu miere la borcan de abia puteai să bagi lingurița în ea, cu calupuri de unt, cu cîrnați de toate soiurile, de ar fi trezit pofta și celui mai intransigent vegan, legume rase, doar să le pui în ciorbă, sărmani care ar fi fost în stare să pună în vînzare și ultima piuliță din casă, un vînzător ambulant cu un cărucior cît un trabant, țipînd ascuțit: piroșkiii! piroșkiii! orientali cu tichiuță, vînzînd niște pepeni uriași, cum nu am mai văzut niciodată, și strigînd din toți bojogii: tîkvî! tîkvî krasnîie, prekrasnîie! În fine… În mijlocul acestei harababuri era o femeie la vreo 40 de ani, solidă, cu o figură cătrănită. În stînga ținea o geantă imensă, iar în dreapta agita niște pungulițe. Și striga parcă amenințînd tot balamucul de acolo: Otravă! Otravă! Otravăăă!

 

   Mătușa Frăsina, sora cea mare a mamei, s-a măritat în Ciurchi cu nenea Ghiță Botnariuc. Au dus-o bine. Pe vremea cînd regimul Antonescu a interzis evreilor să dețină cîrciumi, nenea Ghiță și mătușa Frăsina au profitat și au înființat crîșmă în Ciurchi. Au ținut-o pînă la naționalizare, cînd au venit comuniștii la putere. Țin minte casa lor din Ciurchi. Primele imagini televizate le-am văzut prin 65-66, în Ciurchi, la televizorul mătușii Pușa, nora mătușii Frăsina. La noi în sat televizoarele au apărut la cîțiva ani după aceea. Eram cu mama și cu soră-mea Doina. Mai tîrziu în seara aceea a apărut și tata. El era întotdeauna ocupat, dar cînd venea el apoi venea! Împrăștia optimism, seninătate și veselie, îi mobiliza cumva pe toți, iar atmosfera se încălzea. Cred că soră-mea seamănă mai mult cu tata, eu poate doar în scris (laudă-mă gură!) am starea asta de veselie. La televizorul mătușii Pușa se transmitea, în imagini alb-negru, tremurătoare, circ. Era o transmisie directă de la Circul de Stat din București. Circul era din China. Chinezii făceau tot felul de giumbușlucuri cu niște farfurii pe care le învîrteau cu ajutorul unor bețe. Pe urmă făceau piramide umane de șase-șapte inși, după care piramidele se prăbușeau, dar toți gimnaștii cădeau în picioare. Toți din casă oftam cu sufletul la gură, soră-mea se strîngea de frică la pieptul mamei (eram foarte participativi pe atunci) la căzăturile chinezilor care se transformau în sărituri ca de pisică – în picioare. După ce ajungeau cu bine la sol, ridicau toți mîinile sus, ca să primească aplauzele spectatorilor, am priceput eu. Iar noi chiar aplaudam. Mi-au plăcut toate „numerele” (așa le spunea o prezentatoare care traducea icnetele chinezilor: mau-hau-hu!), dar cel mai adînc mi-au rămas întipărite în minte două lucruri: zîmbetul încremenit al artiștilor chinezi și, mai ales, pantalonii lor de mătase fluturînd. Erau rozii, albăstrii, verzulii – ooo! Tanti Pușa, soția lui nenea Sile, umbla printre noi, privitorii la televizor. Nouă, copiilor ne dădea bomboane și caramele, iar mamei, nanei Luminița și mătușii Frăsina le oferea lichior de mentă în niște păhăruțe cît un cui, tivite cu auriu. La plecarea noastră avea să-i dea mamei niște pachete de zahăr, portocale și nu mai știu ce. Tanti Pușa era șefă la Unic, magazinul cel mai cel din centru, fusesem o dată acolo. Era „bine văzută” la serviciu și toți îi preziceau un viitor plin de succese în comerț. Probabil că așa ar fi fost, frumoasă, ambițioasă și descurcăreață, cum era. Dar Dumnezeu a voit altfel. Tanti Pușa, sărmana, avea să moară la cîțiva ani după aceea de un cancer care a terminat-o într-o lună de zile.

   P.S. Am schimbat numele persoanelor cu toate că nu mai trăiesc.

 

   Bunicul meu Petru (Petrache îi spuneau toți, bunelul îi ziceam nepoții, iar tata îi spunea tătăica) a căzut într-o toamnă chiar pe drumușorul nostru, Valea lupului. Noi sîntem chiar în capul drumului, avem mai nou și număr la stradă, numărul 1. L-au adus în casă la noi, l-au pus într-un pat care era chiar în camera din care scriu eu acuma. Eram în clasa a cincea. Mi-era frică de el cum stătea nemișcat și rotea înspăimîntător un ochi în orbită. Avea o pareză pe jumătate din corp. Țin minte și un doctor cu o figură indiferentă și pe mătușile mele cu figuri îngrijorate care-l înconjurau. I-a făcut niște injecții, a primit banii cu aceeași figură de Buster Keaton și a plecat. Pe urmă, la vreo săptămînă, l-au dus pe bunelul acasă cu o căruță, în deal, la un kilometru și ceva de casa noastră. Toată iarna tata cu frații și surorile mergeau acasă pe rînd să stea cu el. Într-o noapte, spre dimineață, întorcîndu-se de la tatăl lui, descurajat și scîrbit de viață, tata a aruncat pachetul de mărășești într-un șanț. Nu mai fumez, și-a promis. Fuma mult pe atunci, două pachete pe zi. A trecut tata toată iarna pe acolo, vedea pachetul de țigări în șanț, nu-l luase nimeni. De prisos să mai spun că tata nu s-a ținut de cuvînt. A fumat în continuare. Bunelul a murit după nouă luni de zacere. S-a întors tata din deal într-o dimineaţa întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu faţa la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un tîrziu, văzându-l că nu doarme: Ce-ai, măi, omule? ţi-e rău? A murit tătăica, a spus tata ca din fundul pămîntului. Mama a plesnit o dată din palme, şi pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeau decît lemnele pocnind în sobă.

 

   Un câine vagabond, frumușel, subțirel, venea pe la noi prin fundul grădinii. L-am chemat, a dat din coadă prietenos și s-a apropiat. I-am dat de mâncare – a mâncat. Hai să ni-l facem câinele nostru, zice Maria. Că acum nu avem câine. Dar cum să ni-l facem? El s-a învățat cu viața asta de vagabond. Vine când vrea, pleacă când vrea. Ca să-l facem al nostru trebuie să-l legăm, să se învețe cu locul. Nici Charlie Chaplin nu a rezolvat treaba asta: la el vagabondul rămâne vagabond și la sfârșitul filmului. Că el, câinele, e învățat să treacă și pe la vecini, mănâncă și acolo. Dar noi suntem oamenii corecți (politic), nu mai legăm câinele ca înainte. Așa că bietul câine e sortit să rămână vagabond, să mănânce când apucă, să-l fugărească toți că „rupe” găinile, să rabde de sete, etc.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…