TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Tata și lumea lui (șase)

   În clasa a opta a apărut de după ușa clasei noastre, parcă furișându-se, o mustață cenușie-gălbejită. Sub mustața respectivă se arătau niște dinți cariați, gălbejiți și ei. Mustața era însoțită de un zâmbet, mai bine zis de un rânjet viclean ca al motanului de Cheshire al englezului Lewis Carroll. Motanul de Cheshire (prezentarea oarecum ironică arată că nu mi s-a stins nici acum aversiunea față de el, aversiune care, cum vedeți, încerc să o întruchipez literar), cu mustața gălbejită, de fumător înrăit, s-a recomandat ca fiind maiorul Tudorie. Căuta elevi pentru liceul militar. Era pensionar și probabil primea ceva bani pentru sămsăreala asta. Erau două condiții, ne-a explicat: candidatul la liceul cu pricina să aibă media peste nouă și, musai, nota zece la purtare. Iar persoana mea, mă căuta cu privirea motanul de Cheshire, eram singurul din clasă, pardon (mereu zicea vorba asta, cu rost și fără rost), care îndeplineam aceste condiții:

   -Mai sunt, ce-i drept, și niște fete cu mediile corespunzătoare, dar ele sunt, pardon, fete, iar fetele nu se poate, ha-ha! și grasă, și țâțoasă, pardon, și sara devreme acasă, cum se zice, pardon, despre vacă.

   La spusele volubilului maior Tudorie, ochii doamnei diriginte Zvorișteanu nu știau unde să se mai oprească: ba în tavan, unde nea Sile, zugravul, lăsase niște umbre întunecare peste alb, ba la portretele tovarășului Nicolae Ceaușescu și ale tovarășilor de partid și de stat (că pe atunci mai erau și alți tovarăși, după aceea a rămas numai Ceaușescu, ăla într-o ureche, poate vă amintiți). Fetele din clasă lăsaseră și ele nasul în jos, iar noi, băieții, ne uitam nedumeriți la mustața cenușie-gălbejită: Ce vrea ăsta?

   -În fine, bine c-ai ridicat privirile – mi se adresă cu rânjetul viclean motanul maior de Cheshire – că mi se părea că ai probleme ochiulare, he-he, iar la liceul militar se caută tineri, pardon, perfecți din toate punctele de vedere, și, pardon, fizic.

   -Nu, nu, nu are probleme, – îl asigură doamna dirigintă, revenită acum din periplul ei „ochiular”printre tovarășii de partid și de stat.

   -Ce-i drept, va chiuli, ha-ha! pardon, două săptămâni de la școală, ca să facă vizita medicală acolo și să se acomodeze înainte de examen.

   Nu mai povestesc întâlnirea de a doua zi, căci Motanul de Cheshire, cu rânjetul său prevenitor, a venit acasă la noi și a discutat cu tata (nici nu știu ce au discutat, de fapt). În orice caz, tata ar fi vrut să mă vadă ofițer, după eșecul lui din cauza războiului de care v-am vorbit. În concluzie, tata a fost foarte bucuros, când am plecat la Câmpulung Moldovenesc să dau examen.

   Trec peste examen, peste descrierea clădirii liceului în forma literelor E și B (Emil Bodnăraș, bucovineanul comunist, ajuns mare mahăr în partid și care a fost un fel de patron al liceului; Bodnăraș a murit când eram în armată la Rădăuți, camarazii mei au mers la înmormântare la Iaslovăț, în satul de naștere al lui, eu am avut ghinionul să fiu planton în acea zi), peste natura minunată din jur, la care mă uit cu nostalgie și astăzi când trec cu trenul pe lângă (alte nostalgii în privința acestui liceu, să fiu sincer, nu am) și peste altele. Nu am de gând să scriu un roman-fluviu, ci unul mai bahluvian, dar fără urdorile urâte ale râului iașiot.

Am ajuns elev la liceul militar. Dar nu mi-a plăcut, nu m-am adaptat. Atunci am scris mamei vreo două scrisori plângărețe și interminabile, cum că nu mai pot îndura și că mă bate gândul să plec. Din păcate, nu s-au păstrat scrisorile. Le-aș reciti să văd ce îmi trecea prin cap atunci.

   Îi scriam mamei, nu tatei, pe care îl resimțeam mai aspru și ceva mă făcea să-l ocolesc. Plus că îi știam entuziasmul de a mă vedea în haină militară, haină pe care acum o uram – s-o spun pe-a dreaptă. Mama mi-a răspuns compătimindu-mă, liniștindu-mă pe cât putea să mă liniștească, „să vedem ce putem face”. Mi-a mai scris să mă adresez și tatei, care nu spune, dar se simte vexat că nu îl pomenesc și pe el.

   În fine, mi-am dat seama ce prostie făcusem. Nu aveam decât scuza vârstei. Am scris ultima scrisoare scurtă, adresându-mă mamei, dar și tatei, în care blestemam pe Motanul de Cheshire ce mă adusese în situația asta, și în care le spuneam clar că vreau să plec. Nu aveam de gând să mă sinucid sau să fac nu știu ce altfel de prostii, cum își amenințau alții părinții, dar vreau neapărat să plec. Atunci, la nici o săptămână, a venit tata la Câmpulung.

   Aici a fost momentul apoteotic al tatei. Cel puțin în ceea ce mă privește. A mers și a discutat cu tot felul de comandanți și comăndăței de la liceu. În primul rând cu ofițerul comandant al clasei, un tip atât de insignifiant că aproape nu mi-a mai rămas în minte nimic despre el. Era un ofițer foarte tânăr -asta mai țin minte. A vorbit și cu dirigintele meu, profesorul de fizică. Acesta mă chemase cu vreo săptămână înainte la laboratorul lui și, în timp ce lipea niște fire la aparate, mi-a zis că sunt băiat bun, capabil și, de ce nu? aș putea să mă adaptez și să urmez cariera militară: e bănoasă și mulți și-ar dori-o, dar nu au parte de ea. Eu, cu lacrimi și muci, i-am făgăduit că o să învăț de-acuma înainte, că o să… și o să… De prisos să mai spun că nu m-am ținut de cuvânt. Când deschideam cartea să învăț, literele mi se ștergeau înaintea ochilor și îmi aminteam tot felul de întâmplări de acasă, pe Mitică, Ticuță, Jănică și alți prieteni de joacă, pe tata, pe mama, pe soră-mea Doina… Dar câte nu visam! Pe atunci nu-mi dădeam seama că ăsta e destinul meu – visătoria!

   Odată a venit la mine un elev-caporal, ardelean după vorbă, care ne supraveghea când învățam. Era doar cu un an mai mare ca noi, în anul doi. Caporalul a observat că eu nu învățam și ridicam în soarele meu interior, vorba Poetului, „și câmpiile asire și întunecata mare”.

   -De ce nu vrei să înveți? – m-a întrebat cu glas plăcut, fără reproș. Era doar curios.

   Și atunci am prins curaj și i-am spus esențialul:

   -Mie dor de-acasă.

   Și atunci mi-a spus ceva care m-a uimit:

   -Te înțeleg. Și eu vreau să plec, dar ce-or să zică ar mei de acasă? Nu pot să le fac așa ceva.

   Dar să mă întorc. Tata m-a învoit de la școală și am mers împreună în oraș. În Câmpulung, la un restaurant. Nu mai fusesem niciodată până atunci la restaurant. Probabil de aceea țin minte atât de bine totul. Ne servea o doamnă frumoasă, tipul de moldovence zdravene, de la munte, ca la treizeci de ani, cu cațaveică tivită cu blană de vulpe. Tata i se adresa cu „domniță”. Ne-a servit „mâncărică”, cum se zice pe la noi, cartofi cu carne și cu sos de roșii. Mâncărică făcea și mama. Aducându-mi aminte de aceasta, m-a apucat plânsul. Eram tare plângăreț pe vremea aceea. Acum nu mai plâng nici la morții din familie și nu știu, zău, dacă asta-i bine. Îmi adun durerea și răul în mine ca o otravă.

   Plângeam și lacrimile picurau în farfuria cu mâncare. Tata nu spunea nimica, mă lăsa să mă ogoiesc. Doar a scos o batistă mirosind a tutun (tata ajunsese la un moment dat să fumeze și două pachete de „mărășești” pe zi) și mi-a dat-o. După ce m-am liniștit, m-a întrebat scurt:

   -Sigur vrei să pleci?

   -Da.

   -Uite, iștia spun că nu pot să te dea afară, că ești cuminte, că ai note destul de bune.

   -Și atuncea ce să fac?

   -Te descurci tu.

   Deci lăsa totul pe seama mea, la latitudinea mea. Azi aș spune că mi-a dat libertatea, dar și greaua responsabilitate a libertății. Atâta a fost discuția esențială cu tata. În rest am întrebat de mama, de Doina, de neamuri, de vecini și de prietenii mei de joacă, căci eram atât de avid să aflu lucruri de acasă.

   Asta a fost tot. Tata a plecat, iar eu a rămas să rezolv: cum o să mă dea ăștia afară?

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…