Tata și lumea lui (trei)
Nu intenționez să fac o cronică a zilelor de război ale Tatei. Nici nu știu prea multe. Mie nici nu-mi vorbea de fel despre războiul lui. Acum, la atâția ani de la moartea lui, aș zice că nici nu voia, era dezinteresat de asta – să umple capul copiilor cu pacostea războiului. Și, cum spune Olga Tokarczuk într-un roman: „Pentru lucrurile cu adevărat importante oricum nu există cuvintele necesare”. Cam așa trebuie să fi simțit și Tata. Era indiferent la critica lumii, la judecarea, eventual, condamnarea mai-marilor lumii, de pildă, care declanșează războaiele. Nu se simțea niciodată nedreptățit de viață. În simplicitatea și sinceritatea tonului lui nu osândea niciodată pe nimeni. Nu se revolta niciodată, nici măcar în zeflemea.
Rar totuși trebuie să fi simțit nevoia să vorbească totuși de război, dar nu mamei sau nouă, copiilor. Când i se umplea sufletul ca în retorte neștiute cu poveștile de altădată, ieșea la poartă și aștepta să vadă cine trece pe drum. Alegea. Aștepta-aștepta, se chitea-se chitea, răspunde la saluturi și contempla – o plăcere moromețiană a contemplației.
-Măi, Petruță, ia vină încoace! îi făcea unuia semn cu mâna.
-Nu, bădie Jănică, că am treabă, zicea acela cu jumătate de gură: parcă ar fi plecat, parcă ar fi rămas.
-Hai-hai oleacă. Lasă treburile pe altă dată. Că n-au intrat zilele în sac.
Și Petruță, sau Vasile sau Benone, pe care îl nimerea cu sufletul tata, se oprea. Cam bănuia el despre ce-i vorba. Se înfundau „în dos”, unde era o magazie. Acolo ținea Tata butoaiele cu vin. Stăteau cu câte un pahar de vin în mână și povesteau: cum a uitat Tata niște lăzi la cota nu știu care din Tatra și ofițerul i-a ordonat după aceea să le aducă în pasul piticului; cum în Cehia erau oameni gospodari, iar în Slovacia mai puțin, ca pe la noi, și cum a întâlnit români pe acolo, gospodari de frunte, vorbeau românește, stricat, dar vorbeau; cum țiganul Cerbu, servantul lui de tun, s-a dat în dragoste cu o țigancă unguroaică, când au trecut prin Ungaria.
Cerbu ăsta – așa îi era porecla, avea niște buze împletite, ca de cerb – revenea des în poveștile lui Tata. Nu știu cât erau adevărate și cât inventate, dar Cerbu era un adevărat personaj. Unul de Hollywood. Că și avea o dantură albă, perfectă, de vedetă de Hollywood. Și-n Ungaria, cum ziceam, s-a îngurluit cu țiganca asta unguroaică. Ținea unguroaica la el de mamă-mamă și nu voia să-l lase. Când au plecat mai departe spre Austria, unguroaica a lăsat toate și se ținea după Cerbu. Au trebuit să tragă cu armele și s-o sperie, ca s-o întoarcă din drum.
Cerbu era mare figură! Când s-a întors din război, a umblat cu mai multe muieri, deși el era însurat cu una uscată și slabă ca un țâr, dar cu burta mare de ziceai că-i veșnic gravidă. Lumea îi zicea Oarba, fiindcă avea niște ochelari cu dioptrii cât fundul de sticlă, dar nu orice sticlă, ci din alea de șampanie. Nu știu ce mai zărea prin fundurile alea de sticlă, în orice caz pe Cerbu nu-l zărea, fiindcă ăsta și prin anii ’70, om bătrân de-acuma, a lăsat-o pe Oarba și a început să se tragă în bărci cu una tânără, de vreo treizeci de ani. Și-au făcut un bordei pe deal și trăiau acolo ca doi yoghini ai Capcanei Karmice, cum zice Sadhguru: Cerbu și Julieta le zicea lumea în zeflemea, pe ea o chema Jana. Au venit băieții lui Cerbu la el și i-au spus:
-Hai, tată, acasă, că ne faci de rușine. Țigani-țigani, dar nici chiar așa! Lasă curva și bețiva dracului.
Că, am uitat să spun, Jana mai era și bețivă. Pentru un țoi de rachiu își ridica fusta și-și arăta păsărica la toți țingăii din piață, care râdeau de se prăpădeau. Că umbla năucă prin piață, îi dădeau țăranii câte-o pară, câte-un pumn de cireșe și o stropeau cu apă când o vedeau cu burta aia mare. Ziceau că e gravidă, iar înainte era obiceiul să stropești gravidele când le întâlneai, că asta însemna spor și belșug.
Și uite așa, „în dos”, cu povești din astea o ținea tata până în adânc de noapte. Cu megieșii lui sau cu consătenii adunați de pe drum. Cu câte un pahar de vin uitat în mână, rezemați de vreo balercă sau de teasc. Tata le dădea câte o cioarsă de cuțit în mână și ei tăiau câte o bucățică din șuncile agățate cu sfoară sau cu câte o bucată de sârmă și le mâncau. Iar eu mă uitam cu ochii mari la Tata și mă gândeam că așa, cu paharul în mână și bondița în spate, cu ochii duioși și rotunzi, Tata ar putea fi Sfântul Serafim din Sarov. Că aveam o icoană cu sfântul ăsta acasă. Și caneaua, neînchisă bine, picura: pic-pic! pic-pic! pic-pic! Iar afară picura tăcerea toamnei.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
