Tata și lumea lui (doi)
Tata a venit acasă și, în inconștiența vârstei lui, își închipuia că s-a rezolvat totul. De fapt, ba își închipuia că totul este bine, ba îl apuca teama. Temându-se de controalele patrulelor militare, stătea ascuns mai mult prin grădină, în minunăția aceea de livadă, de frumusețile căreia am avut și eu parte de mic copil.
-Nu-ți mai stătea gura toată vara și toată toamna mâncând din pomi, zicea mama (în primii ani de căsătorie, până a-și construi casa în care scriu eu acuma, mama și cu tata au locuit în casa „bătrânilor”, adică în casa părintească a tatei; era greu să construiască casa în anii aceia postbelici – bani nu erau, creșteau tăurași, porci, ca să dea cote la stat și să cumpere materiale de construcție).
Dar să mă întorc. După ce a fugit de la școala militară și a venit acasă, Tata stătea ascuns și își închipuia că raiul acela dulce de acasă nu va mai avea sfârșit. Ghimpele grijilor trebuie să-l fi împuns totuși: Ce va face mai departe? Nu putea sta așa la nesfârșit. Milioanele de români de atunci, țăranii în primul rând, nu-și imaginau viitorul, nu știau ce-i așteaptă. Nu aveau de unde să știe că dictaturile ce veneau una după alta vor schimba fața lumii lor vechi, care părea veșnică. Și că după ’45 se va fabrica o altă umanitate, iar lumea țărănească și morala ei vor primi lovituri de moarte. Iar această nouă umanitate era una docilă, tot mai docilă, pe măsură ce sistemul economic și războiul cereau o reglementare tot mai minuțioasă. „Marele Prieten” de la Răsărit nu a făcut decât să pună capac la toate și să dea vechii lumi lovitura de grație. Ceea ce strămoșii intelectuali, cu studii la Paris sau la Viena, numeau libertăți și drepturile omului, erau acum socotite dezordini, iar „democrația” uniformizatoare a fost jugul pus peste gâtul întregului Est.
Tata însă nu bindisea de asta, nu era conștient, cum milioanele de români nu aveau habar ce-i așteaptă. Își închipuiau, cum spuneam, că lumea veche va fi cât hăul și pârăul. Stătea în livada lui, îmbărbătat de inconștiența tinereții, mâncând pere și așteptând să-i pice pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Și mălăiața a venit. Oarecum. Fratele mai mare al Tatei, Jorj, adică Gheorghe, numit acasă Jorjică, i-a fost salvarea. Nenea Jorjică era „bădia”, așa i se zicea înainte fratelui mai mare. Bădia avea o autoritate deosebită peste ceilalți frați (într-o familie pe atunci erau de obicei mulți frați și surori, nu ca acum, când sunt îndeobște doi). Țin minte cum la înmormântarea bunicii, la pomană, s-au pus două rânduri de mese. Primul rând pentru popă, cântăreții bisericești și gospodarii de frunte. Se aduceau mese și bănci din vecini, se punea lăicere înflorate la primele mese, acolo unde ședea crème de la crème, cum ar veni. Al doilea rând de mese a fost pentru sărăcani (dar nu era obligatoriu), pentru cei înrobiți pântecului și cu minte puțină. Mesele și băncile s-au înmulțit acum. S-a întâmplat că ultimele mese au rămas și fără țoale. Dacă ajungeau țoalele bine de bine, dacă nu – nu. Le-a sta curul și pe banca goală, fără țol – conchideau mătușile. Al treilea rând de mese pentru pomană a fost pentru noi, rudele. Mă enumeram și eu printre ele, așa copil cum eram. Necazul a fost că nu a mai ajuns mâncarea și pentru noi.
-Vai, ce-o să zică bădia! se tânguiau și băteau îngrijorate din palme, apoi le duceau la gură mătușile. Până ce nenea Jorjică a strigat cu autoritate de la masă către bucătărie:
-Tincă, Aurică, Lucreție! Lasă, nu-i nimica. Aduceți ce a mai rămas.
Și surorile au adus de pe fundul oalelor și cazanelor resturile (heltiuga, de!) și le-au pus pe mese. I-au pus lui nenea Jorjică în față câteva sarmale și nouă, celorlalți, mai mult frunzele de viță-de-vie de la sarmale și zeama. Dar nenea Jorjică a mâncat puțin borș din ce mai rămăsese și a pus ghilimoațele de sarmale rămase în farfuriile noastre, ale copiilor. El nu a mâncat cine știe ce. Mai mult stătea de vorbă cu tata, cu nenea Mihai și cu ceilalți frați și cumnați.
Nenea Jorjică făcuse studii de contabilitate. Era singurul dintre frați care avea studii superioare. A ținut situația contabilă la diverse șantiere din Focșani și împrejurimi. Situația financiară heirupistă, frica perpetuă că o s-o pățească din cauza harababurii financiare (hazdrabulelii, zicea) cu care a avut de-a face l-au îmbătrânit înainte de vreme. Era un om al cinstei și corectitudinii, iar asta în societatea românească nu-ți face întotdeauna bine – părerea mea. Cel puțin în anumite straturi ale societății. Toate acestea i-au adus și un diabet, care l-a dus până la urmă în mormânt. Mult l-a chinuit acesta! Țin minte că am fost odată la el la Focșani, era duminică dimineața, și nenea Jorjică se frământa mereu:
-De ce nu mai vine Rodica?
Rodica, fiica cea mică, mi-a spus când a venit, fără s-o audă taică-său, că anume a întârziat în oraș (ei locuiau într-o margine a orașului, în mahalaua Broscăriei), să nu-i aducă atât de repede prăjitura mult dorită. Nenea Jorjică, chinuit de diabet, avea o poftă nebună să mănânce dulce – ca un copil. Iar nevastă-sa, tanti Tincuța, și Rodica făceau tot posibilul să-l oprească sau măcar să-i pună frână. Nu întotdeauna cu succes. La Focșani, nenea Jorjică a lucrat ca contabil toată viața. S-a însurat acolo cu o munteancă, tanti Tincuța, și au avut împreună două fete: pe Mariana, care vorbea muntenește (când eram copil, îmi plăcea mult să-i ascult vorbirea; se vede că filologul din mine era pe atunci in statu nascendi) și pe Rodica, feblețea tatei, care de aceea vorbea în dialectul moldovenesc. Mariana a făcut Facultatea de zootehnie la Iași, deși ea nu a prea vrut la început
-Ce, bre, să-mi bag mâna până la cot în p. vacii?! ridica ea glasul, că era cam slobodă la gură.
Dar taică-său, nenea Jorjică, era ca o stâncă. Nu a cedat în fața nazurilor – așa zicea el – fetei nici atâtica. Avea încăpățânarea părinților din vechime – ce spune Tata e sfânt! A plâns Mariana, s-a rugat – nimic. După terminarea facultății Mariana nu și-a băgat mâna în vacă până la cot, cum se temea, pentru că a lucrat la o fermă de păsări de lângă Iași. Dar, îmi spunea cu pleasna rea muntenească:
-Mă, am pene de găină până-n fundul sufletului.
Dar să reiau firul cu Tata, care fugise de la școala militară (cum aveam să fac și eu cu liceul militar, nu am fugit, dar nu am vrut să mai stau acolo – ce vreți, eram aceeași sămânță, deși Tata tare m-ar fi voit ofițer), războiul începuse, iar el stătea ascuns în livada casei părintești. Ajutorul i-a venit Tatei de la nenea Jorjică, cum spuneam. Pe timp de război cei cu studii superioare erau ridicați obligatoriu la grad de ofițer. Așa a fost făcut și nenea Jorjică, care a fost repartizat la Centrul Militar Iași. Asta a fost salvarea, mântuirea, pot spune, a tatei. Altfel, l-ar fi prins și împușcat ca dezertor, iar atunci dumneavoastră nu ați mai fi avut prilejul, sper că și plăcerea, să mă citiți. Nenea Jorjică a trimis printr-un consătean un mesaj acasă, în care spunea cam așa tătăicăi (tatălui său, bunicului meu): Tătăică, spune-i lui Jănică să nu mai stea ascuns, că asta nu-i nici de zama ouălor. Te prinde, te bagă la Curtea Marțială, e vreme de război, ăștia te condamnă la moarte și în 24 de ore te împușcă. Să vină Jănică la mine să vedem ce putem face. Tata, de cuvânt, a mers la nenea Jorjică, acesta a bătut pe la niște uși de ofițeri superiori, a învârtit niște hârtii și l-au făcut pierdut pe Tata-dezertorul în documente. Pe urmă a fost înrolat în armată și, nu târzie vreme, a fost trimis pe front.
A făcut tot războiul, a ajuns sergent și a comandat niște aruncătoare de grenade numit Faust Patron. Era o armă nemțească, am văzut-o într-un film documentar. Puneai grenada cu mâna pe țeavă, te depărtai și puneau mâinile la urechi. În câteva secunde grenada zbura de pe țeavă: biuuuu!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
