Tata
La 16 ani Tata a intrat la școala militară din Făgăraș. Nu a făcut prea mulți purici acolo – a început războiul. Elevii de la școlile militare erau trimiși deîndată pe front, în linia întâi. Până ce se făceau înrolările mai trecea ceva timp, însă elevii militari erau la dispoziția statului – „carne de tun” în linia întâi. Și după aceea să facă un film eroic și patriotic Sergiu Nicolaescu sau alți boitori ai istoriei.
Poate vă așteptați ca tata și camarazii lui să plece pe front, iar eu să vă povestesc faptele lui eroice, menite să încurajeze spiritul național (curaj găină, că mâine te tai!). Tata însă, ca și milioanele de tineri și mai bătrâni, nu voia să fie erou nici pentru Antonescu, nici pentru nimeni altcineva. El era deci unul din milioanele de umili, duși de vânturile groaznice ale istoriei, care voia doar să-și apere pielea. Cu alte cuvinte, NU VOIA SĂ MOARĂ. Nu voia să mierlească, strângând în pumn sfânta țărână românească, glia strămoșească, cum spun poeții din birouri. Sigur, decizia finală – moartea – este întotdeauna imprevizibilă și stă în mâna lui Dumnezeu. Dar Tatei nu-i prea păsa de asta și, în orice caz, nu voia cu nici un chip să contribuie chiar el la decizie, la exitus adică, la mierlire, la sucombare, la pristăvire, la adormire, cum se zice blând la biserică. Ziceți-i cum vreți. Tot una! Așa că Tata s-a luat cu alți câțiva camarazi de un leat cu el (așa se zicea pe atunci și așa a zis Tata toată viața – leat), prieteni de-ai lui pe care abia apucase să și-i facă acolo, și au fugit. Unde? Unde se putea duce un băiat de 16 ani și de la țară? Bineînțeles, acasă, la mama și la tatăl lui.
Însă eu nu mi-am propus să descopăr limpede motivele comportamentale ale Tatei, sursele ascunse. La ce mi-ar folosi? Oricum, nu voi reuși să reconstitui întreaga istorie, circumstanțele psihologice, de multe ori dosite, netratate în cărțile de istorie. Oricum, sunt atâtea de spus despre lumea aceea țărănească apusă, ancestrală, cu rădăcinile ei care se încăpățânau să nu moară și numai colectivizarea i-a venit de hac (Dar să nu ne păcălim pe noi înșine: dispariția țărănimii tot s-ar fi întâmplat). Eu mi-am propus să vorbesc despre o lume care nu mai este, a rămas doar în capul meu (vreau să cred că și al altora), o lume ce pare acum ireală, plăsmuită, visată. Așa că destule confuzii (poate că de multe ori dorite) și diluarea lucrurilor sunt de înțeles.
Uite, asta mi s-a înfipt în cap și nu mă lasă! Și încerc să prind măcar heltiuga acelei lumi, adică restul de mâncare după ce felul principal a fost mâncat. Înainte era o vorbă de ocară „heltiuga”. Ce să mă duc în casa lor – zicea câte o noră de familia socrilor – să-mi dea socrii heltiuga lor!? Însă heltiuga mea sunt amintirile vagi sau cele povestite de unul sau altul, rupte din context marii Povești, detalii reținute din povești semiuitate sau din străfundurile animalice ale creierului. Așa că destule confuzii (poate că de multe ori dorite) și diluarea lucrurilor sunt de înțeles când scriu despre Tata. Dar voi încerca să păstrez sâmburele și să-l scuip aici.
Așadar, Tata a fugit de la școala militară din Făgăraș și a luat-o către casă cu mai mulți camarazi, cum am zis. Pe jos, bineînțeles, și pe lângă drum, ca să zic așa. Se temeau de patrulele militare, care căutau dezertori, cum erau, în definitiv, ei. Dar căutau și spioni, rătăciți de grosul trupei și pe alții. Era război, probleme erau destule, așa că se făceau controale peste tot. Mai trebuie spus că nu era o problemă pentru Tata să meargă pe jos de la Făgăraș până în preajma Iașilor. Oamenii erau învățați pe atunci să bată drumurile pe jos. Nu avea mașini, nu erau autobuze – de mici băteau desculți drumurile și cărările. Noi avem, zău! picioarele atrofiate față de cei de atunci. Iertați-mă, fitness-ul de azi e un fel de cacamaca față de marșurile de atunci.
Deci, pe jos și tot pe ascuns, ferindu-se și de umbra lor, au mers către casă. Mâncau gorgoaze, coapte-crude, din pomii livezilor pe lângă care treceau – era toamnă și încă una bogată; în anul acela – primul an de război – toamna parcă făcea în ciudă oamenilor: Uite ce frumoasă sunt, zicea Toamna, eu vă dau de toate, iar voi, năucilor, vă țineți de prostii și vă bateți ca chiorii și nebunii. Au tot mâncat ei fructe din ce pomi apucau, dar au pățit-o. Nu, nu i-a prins nimeni, că mai nimeni nu mai avea atunci grija păzirii livezilor. Au pățit-o că a dat o diaree în ei de mamă-mamă! Râdeau așa, verzi de cufureală – unul își rupsese pantalonii la fund (că de albituri nici nu se mai punea problema atunci) și se cofâștea ca rața: țâști! țâști! Și la un moment dat și-au zis: Mă, așa nu se mai poate. Au chitit mai la o margine de sat o casă. Pe undeva pe la Vaslui. Era o babă singură. Și au sărit cu armele la ea (că am uitat să-ți spun, plecaseră de la școala militară și cu armele, niște zebeuri amărâte, armele lor de instrucție), zbierând a amenințare, dar mai mult de frică: „Stai așa, mâinile sus! Dă-ne ceva să mâncăm că, de nu, te împușcăm”. Bătrâna s-a uitat chiorâș la ei și i-a cântărit: „Măi, băieți, stați cuminți, nu vă urgisiți sufletele cu moarte de om. Că eu nu mă tem de ni’ca.” Dar soldățeii se uitau în continuare rău la ea și îi agitau baionetele sub nas. „Te omorâm, te împușcăm”. „Măi, băieți, am avut și eu un băiet ca voi care-o murit pe front”. Vorba asta le-a închis gura la băieți și i-a înmuiat. Și încet-încet bătrâna a vorbit cu ei, le-a pus întrebări și s-a lămurit ce au. „Stați așa, că eu vă dezleg”, a zis ea. Și s-a dus repede în grădiniță și a strâns o pestelcă de ardei gras. A făcut un foc din găteje la plita din bucătărioara de vară și a pus deândată ardeii la copt. După ce s-au copt într-o mică de ceas, i-a decojit, i-a sărat și i-a pus în oțet îndoit cu apă. Dar mai mult oțet. Mâncau băieții de se băteau turcii la gura lor! Și uite așa s-au zăvorât. I-au pupat mâna de plecare: „Sărâmâna, mătușă Valerie, și să ne ierți, că noi…”
Au plecat mai departe și au început să rămână pe la casele lor: care într-un sat, care în altul. Într-un sfârșit, a ajuns și Tata în satul nostru. Până în deal, acasă, mai avea de mers vreun kilometru. Tata s-a oprit pe la moși, mătuși, veri și verișoare. S-au pupat, au plâns, au povestit și iar au plâns. Pe urmă s-au apucat de cântat. Că pe vremea aceea nu erau televizoare, ca să cânte alții pentru tine. Rar câte un patefon. Tatăl și mama lui, bunicii mei, aflaseră că Jănică a venit- îi anunțaseră copiii mai iuți de picior. Iar când a ajuns Tata acasă, mama lui, bunica mea Lisaveta -l-a privit în ochi fără să-i facă nici un reproș. Numai l-a privit, fără să scoată nici un cuvânt. L-a privit… l-a privit și din ochi au început să-i curgă lacrimi:
-Ce mai faci, Jănică, cum o mai duci?
-Bine, mămăică (că așa-i ziceau copiii, șapte de toți)! și a simțit ochii îngreunați de lacrimi.
Tatăl lui, Petru, căruia toți îi ziceau Petrache, nu a plâns, doar buza de jos îi tremura. Pe urmă s-a dus în beci, unde dormea el în nopțile călduroase, pe primele trepte ale beciului. Acolo va fi plâns să nu-l știe nimeni.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
