Un fluturaș de noapte s-a învârtit în jurul veiozei. Mic, urâțel, cenușiu cu negru, și-a tremurat aripioarele peste poza nepotului, a icoanei Maicii Domnului, s-a pârlit pe becul încins. Ce-i cu tine, năucule. Vei fi fiind vreun sol? Vrei să-mi comunici ceva? Vrei să mă înghii (îmbii) la scris? A dispărut? Unde te-ai dus? Asta-i soarta noastră. Apărem și ne ducem. Maica Domnului din icoană știe unde.
ÎN STUDENȚIE am mers la un curs facultativ de folclor. Era condus de Domnul Petru Ursachi. Vreau să spun aici că mi-a plăcut mai mult decât toate cursurile alea plicticoase de gramatică (oricum, nu s-a prins nimic de mine; și acuma o mai întreb pe Maria: Cum se scrie aia, măi?) Am mers cu Domnul Ursachi la Broșteni. Eram singurul student de la filologie, restul erau de la istorie, sociologie, etc. Aș putea să vă povestesc multe – nu o fac. Altădată. Acum numai una. Am mers la un moș, care fusese șeful unei grupări de mascați. Era ceva interesant . Sceneta, îmi spunea Domnul Ursache, era alcătuită de ofițerii români în timpul Războiului de Independență Au jucat-o soldații chiar în fața regelui Carol I. , care era personaj în piesă, vorbea cu „împăratul ” turcilor. Și moșul reluase piesa pe vremea lui Ceașcă. În piesă un personaj spune prin gura unui băiat mai puțin înzestrat pentru teatru: „Ștefan vodă ca unsoare”. Moșul, care avea spirit de regizor adevărat: „Nu unsoare, măi, un SOARE!”
AN DE AN concursurile şcolare, examenele de bacalaureat sau de la facultăţi se subţiază şi ele. Probele sînt tot mai uşoare, să nu se surmeneze sărmăneii noştri copii! Din cînd în cînd se duc campanii de presă, mam’marile, mamiţicile şi tantile Miţa protestează împotriva orarului prea încărcat pentru bieţii copii. Dar nimeni nu protestează cînd manualele se simplifică, cînd nivelul de cunoştinţe scade pînă la acela al Domnului Goe. Aici, pe drept cuvînt, putem să fim mîndri: sîntem la standarde occidentale. Prietenul Dorin Aştefănoaie mi-a dat nişte manuale franţuzeşti de ecologie. Mamăăă, ce frumoase erau: multicolore, plastifiate, cu peştişori-curcubeu, cu animăluţe! Conţinutul era cam sărăcuţ, dar o să aprofundeze ei, lezelevii de şcoală primară, cunoştinţele mai tîrziu – îmi ziceam. Mă uit mai bine: manualele nu erau pentru ciclul primar, ci pentru liceu! Na, frate! Într-o primăvară, cînd am făcut curat prin grădină, am pus pe foc unul din manualele astea. Pfui, să fi simţit, cititorule, ce duhoare grozavă am îndurat. Pîrîia şi sfîrîia cartea pînă ce s-o prefăcut într-un fel de șoric ars. Văzînd fumul negru şi gros, mama face: „Pute de parcă-i chele de drac!” şi pune degrabă mîna pe-o furcă, să nu care cumva să sară vreun michiduţă ecologic din foc. Pentru orice eventualitate, m-am aţinut şi eu cu-n ţăpoi.
ZIARELE s-au rarefiat şi ele an de an. După un început normal de înflăcărare şi ezitări în 1990, presa noastră a cunoscut după aceea o cotă înaltă de profesionalism şi conştiinţă civică. Dar nu despre acestea vreau să vorbesc, ci despre căderile de după aceea. Struniţi de căpăstrul cîştigului cu orice preţ, mulţi trăpaşi de soi au început să calce-n străchini. După mine, două jaloane aproximative ale acestei căderi (fără a avea pretenţia că-s coana Mafalda) au fost în ordine cronologică: 1. cînd Ion Cristoiu a început să introducă în presa românească găinile cu trei picioare, care nasc pui vii; 2. cînd Marius Tucă a lăsat televiziunea şi a intrat în presa scrisă. În ambele cazuri succesul a fost colosal, însă presa în sine a început să se rarefieze. Priviţi numai paginile acestor ziare menite să nu zgîlţîie creierii cititorilor predispuşi spre comoditate: textul e tot mai puţin, mai anemic, titlurile tot mai mari şi înşelătoare, pozele cu vipuri de tractir tot mai mari şi mai indecente. Exemplul acestora a fost urmat şi de alţii. An de an noi ziare cad în starea de tabloid. Cititorul are parte de nivelul minimei rezistenţe: informaţii puţine sau, cînd sînt totuşi, sînt de genul cine cu cine din şăubîz s-a culcat, ştiruci mondene, cum să slăbim cu castraveţi sau cum să-i punem la murat, horrorscoape şi tutti frutti.
AM STAT un an singur la Burdusaci, comuna Răchitoasa. Maria era la Baia Mare cu Mihăiță, băiatul cel mic. Cel mare, Vlăduț, era la mama, la Tomești, lângă Iași. Dă, așa erau vremurile fericite ceaușiste! La Burdusaci, după ce veneam de la școală, mă strigau băieții la tanti Pinuța, la gazdă: „Dom profesor, nu mergeți la fotbal?” Și mergeam pe șes, lângă apa Zeletinului, și jucam fotbal până se întuneca. Pe urmă mergeam la gazdă, mă spălam cu apă rece și apoi citeam până spre dimineață. I-am citit mai toată biblioteca școlii domnului Mihăilă, profesorul de geogravarză (așa zicea el) și bibliotecar. Venea tanti Pinuța prin miezul nopții și îmi bătea în ușă: „Da nu vă culcați?” A doua zi mă duceam la opt la școală, apoi iar fotbal și iar cititul. Numai așa am putut să-mi păstrez sănătatea minții.
ÎMI SPUNEA un prieten din Chișinău (era băiatul unui regizor de teatru (îmi scapă numele, era Băleanu, dacă nu mă înșel), că a făcut armata în perioada sovietică și cei care îi apărau pe moldoveni de ruși erau gruzinii (georgienii). Ăștia erau mai drăcoși și îi simțeau pe moldoveni ca prieteni – erau nație subordonată, ca și moldovenii, rușilor. „Mă – zicea – când apărea un georgian în tanc, cu pelerina aceea peste cap, îi apuca tremuriciul pe ruși.”
RAFA NADAL e „gitane”, adică țigan (n-am să suport vorba mincinoasă romm) La fel ca marea campioană, tot din tenis, Aranxa Sanchez Vicario (una mică și drăcoasă – ah, cât țineam la ea). Azi Rafa se întâlnește pentru a nu știu câta oară cu Djokovici. O luptă între titanii tenisului. Cred că Federer, la 39 de ani, nu mai este chiar sus, oricât susține presa. Eu țin cu Rafa! Gitanii sunt foarte apreciați în Spania – pentru ambiția și spiritul lor de luptă. La noi nu au fost mereu apreciați. Parțial, poate, și din cauza lor. Locuiesc aproape de o mahala a țiganilor, de pe Valea Lupului, (acum s-au construit acolo de către „vinituri”, cum zicea Luca Pițu, tot felul de vile, e un loc minunat). Când eram copil, mă jucam cu țiganii. Sătenii îi spuneau în glumă tatei, când mă vedeam pe mine brunet: Ia vezi, dascăle, nu s-o fi întâlnit doamna cu vreunul de pe Valea Lupului? Unul din cei mai buni prieteni ai mei era țigan, Costică Munteanu (a murit, săracul, de inimă la vreo patruzeci și cinci de ani). Cu toate astea într-o zi mă urcasem pe poartă și de acolo îi strigam: „Măi, țigane bolovane”. Așa auzisem de la alții. Nu-l văzusem pe tata. S-a apropiat și mi-a tras una pe spate: „Să nu te aud că-i mai spui așa”. Mulțumesc, tată, acolo unde ești!
AM VRUT să pun într-ul loc roșii sau castraveți Maria – nu, că să lăsăm pentru maci. Au ieșit acum maci roșii de toate nuanțele – o minune! Trec pe lângă ei și nu mă satur privindu-i. E drept, trec repede. Puneam castraveți sau roșii Dă-i dracului! Îi cumpăr din piață. Îs boier, ce dracu!
ACUM cred că vreo douăzeci de ani vedeam tineri vorbind singuri pe drum. Măi, ce-o fi cu ei? Înainte mai vedeam câte un bătrân vorbind singur. Era moș A. – se refula cred, se certa singur cu ginerii. După aia m-am lămurit: apăruseră telefoanele mobile! Acum m-am învățat. Nu-i vorba – vorbe goale. Înainte vreme stăteau femeile la gard – aveau farmec. „Și tu, stai să-ți spun…”
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
