Am în casă un portret al lui Ion Creangă. Când mă trezesc, îl văd din pat pe bădia Ion, când mă culc – iarăși, și de fapt toată ziua. Bădiță Ioane, cum ai venit tu de unde se bat munții în capite, cum ai ajuns în Iașii cei colbăiți vara și gloduroși toamna și, mai ales, cum te-ai împrietenit tu cu intelectualii de frunte – cu Domnul Maiorescu, cu Domnul Mihai, cu Veronica cea nefericită și cu alți atâția de la „Junimea” care cam făceau zâmbre, dar te respectau, pentru că tu aveai ceea ce se cheamă TALENT, un cuvânt pe care nu știau și nu știm exact ce înseamnă, dar talentul există? Și bădița Ion îmi răspunde din portret pe muțește: „D-apoi dă!”
Părintele Nikolai scria familiei dintr-un lagăr din Kazahstan: „Am ajuns la Spasskoe, un lagăr pentru invalizi, de ziua Sfîntului Ilie, dar scriu de-abia astăzi pentru că aceasta este ziua scrisorilor. Pot să scriu doar o dată pe lună, voi puteți să scrieți cît doriți. De aceea scrieți-mi cît mai des, îmi va fi mai vesel. Mi-e dor tare de voi… Cred că aveți acum mari necazuri și nu este nimeni să vă înțeleagă amărăciunea vieții voastre cum făceam eu. Cumplit mă căiesc de faptul că nu am fost mai mîngîios cu voi și mă gîndesc că poate sînt pedepsit prin această lungă despărțire de voi… Cum v-ați aranjat? Se ține slujba la Posad?… Care este soarta parohului?… Am lucrat la atelierul de încălțăminte, tăiam în bucăți cauciucul pentru tălpile cauciucate, iar mîine voi trece la olărie… Dragi copii! Iertați-mă și, măcar de dragul meu, ascultați-o pe mama, nu o supărați – ei, sărmanei, îi este atît de greu, are nevoie de mîngîierea și de grija voastră. Să nu uitați de mine, scrieți-mi mai des și ajutați-mă cu ceea ce am nevoie mai mult și cu ce știți. Săvîrșească-se asupra noastră voia Lui…”
În următoarea scrisoare, din 6 septembrie, părintele Nikolai scria soției și copiilor: „Aici ziua este arșiță, iar noaptea frig. Clima este uscată, sînt vînturi foarte puternice, astfel că totul e o stepă, care are multe kurgane… iarba este toată arsă. Nu există nici un fel de vegetație, de asemeni nici ape. Merg să lucrez la stăvilar, sap pămîntul, car tărgile… Dragii mei, nu mă uitați și să faceți pentru mine ceea ce v-am rugat în cealaltă scrisoare. În mod special să acordați toată grija voastră mamei, liniștiți-o, fiți cuminți, nu vă întristați… Vă trimit binecuvîntarea mea…”
În fiecare scrisoare părintele Nikolai cerea să-i trimită pesmeți, ceea ce era absolut necesar în condițiile foametei din lagăr, și îmbrăcăminte călduroasă. La 2 februarie 1941 scria soției și copiilor: „Sînt sănătos din punct de vedere fizic, m-a durut piciorul din cauza pîslarilor uzați, dar acum totul a trecut. Cu totul alta este starea sufletească, cu totul altul este simțămîntul de greu, de durere și de suferință a duhului… scrisorile nu ajung repede din pricina uraganelor cumplite, pe care este greu să le imaginați. Cele mai puternice vifornițe nici nu se pot compara cu uraganul cel mai slab. De curînd un uragan puternic a durat zece zile, în acest timp se întrerupe orice legătură cu calea ferată, pînă la care avem de bătut un drum de patruzeci și una de verste. Au fost mari greutăți chiar și cu aprovizionarea cu alimente. Am primit pachetul cu mîncare și de asemeni vă rog din inimă să-mi trimiteți cîțiva pesmeți… Fără voi și fără ajutorul vostru mă descurc cu greutate. Am hainele ponosite, iar la înfățișare arăt rău… Nu uitați să-mi trimiteți un mosor de ață albă și altul de ață neagră, un ac, hîrtie și plicuri. Acesta este ultimul plic…”
La 19 martie părintele Nikolai scria celor dragi: „Slavă lui Dumnezeu, sînt în viață, dar nu prea sănătos. Astăzi nu lucrez nicăieri. Peste tot unde merg, peste tot sînt un lucrător ineficient. Ultimul loc unde am fost, la filatură, nu a ieșit nimic. Mulțumesc pentru pachet… Pe la noi s-a dezghețat. Toate au înflorit și este apă pretutindeni. Îmi lipsește curajul inimii, nu pot să-l capăt. Acum este o vreme atît de frumoasă, timpul postului, dar aici nu simt nimic. Nu există cele trebuitoare binecuvîntării… Acum e timpul postului. De aceea vă rog pe toți să mă iertați, cu atît mai mult cu cît eu sînt vinovat de toate necazurile. Iertați-mă toți și pentru toate… Crunta pedeapsă a lui Dumnezeu m-a lovit. Dar să nu disperăm. Să ne punem speranța în mila Lui. În lipsa mea cîți oameni buni au murit! Nu vă neliniștiți în privința banilor. Am 120 de ruble, dar nu am ce să cumpăr cu ele. Îți mulțumesc foarte mult pentru grija ce mi-o porți. Dacă poți, trimite-mi ceva sărat… chiar și puțină sare ar fi necesară (aici nu este), ceapă, usturoi… și încă un pieptene mic (pe celălalt mi l-au furat). Iartă-mă că tot insist cu rugămințile mele…”
La 19 aprilie 1941, părintele Nikolai a trimis celor dragi ultima sa scrisoare, a zecea. „Felicitări cu marea sărbătoare – îi felicita cu ocazia Paștelui. Acum zac în spital… Slavă Domnului, deocamdată mă tratează bine. Nădăjduiesc și pe mai departe în ajutorul lui Dumnezeu, iar tu să nu cazi în întristare…”
Protoiereul Nikolai Benevolenski a decedat la 16 mai 1941 la secția Spasskoe a lagărului din Karaganda și a fost îngropat într-un mormînt necunoscut.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
