E cerul albastru și norii alburii. Pomii încă nu sunt verzi. Acuși-acuși o să înflorească totul. Porumbeii în grupuri dau rotocoale. Privesc în inima luminii, tăcerea. Mă uit pe drum ca prin vis. Totul va întineri și va renaște. Și mă simt altul. Ta twam asi (Acesta/aceasta ești tu), cum spune în Upanișade. Eminescu știe vorba asta, își închipuie fiica gingașă de rege, când „treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare”: Ta twam asi!
De Aprilie…
Azi e chiar o zi de primăvară. Cald, o vreme liniștită, păsărele cântă până în înaltul cerului, umblă înnebunite să-și facă cuiburi, să ouă. Mama a stat afară , în scaun, vreo patru ore. Am văzut și un fluture – alb. Ba și un muscoi mi-a trecut pe la nas. Și mi-am amintit de coana Chirița când Guliță căzuse de pe cal și toți îl credeau mort. Pe urmă învie și coana Chirița : „Ia uite, fată, o îngiet ca musca ce de iarnă”.
La o înmormântare o băbuță de la țară (acum vreo 30 de ani și mai bine, o fi oale și ulcele băbuța acuma) îi spune fiicei sau nurorii, care îi reproșa încet că a bocit prea tare: Iaca, n-am putut să leșân și pace bună! Dacă nu-s cucoană!
Chiua (piua) în care se bătea grâul era făcută de obicei de femeie. Ca să facă concavitatea pivei (ăsta e genitivul de la piuă), femeia săpa miezul lemnului. Nu folosea dalta. Seară de seară, după ce potolea foamea celor din familie, aduna toți cărbunii din vatră și-i lăsa să se stingă peste miezul lemnului; a doua zi, scobea partea arsă din miezul lemnului. Dura așa o lună. Astfel nu crăpa chiua (spune Elena Niculiță Voronca; în loc să stea ca alte preotese la bârfit în sat, presvitera Elena a umblat pe la oameni și a strâns obiceiuri și povești vechi din Bucovina ei dragă (deși ea era aromâncă) – o comoară inestimabilă azi).
Știți cum e literatura? Am văzut odată un film italian cu unul matur, spre bătrânețe, îndrăgostit de-o fetișcană. Și se jucau. Fata fugea pe niște coclauri, râdea, îi dădea cu tifla, iar el încerca s-o prindă. „Vieni qui!” îi spunea fata chicotind, dar el nu putea să pună mâna pe ea. Într-un sfârșit, bărbatul se luminează și își spune: „Stupido!” Și cu toate acestea, noi, ăștia cu scrisul, alergăm mereu ca proștii după fetișcana asta nebunatică numită literatura. N-avem lecuire. Că Verlaine s-a lăsat de poezie – a fost prostul proștilor.
Dacă admiteți că niciodată o poveste adevărată nu e chiar atât de adevărată ca una născocită, atunci să știți că în povestea asta despre Eus am adăugat unele lucruri, fiindcă unele chestiuni le-am uitat. Când am fost în sudul Franței, Mihăiță al nostru ne-a dus (nu vă mai spun aici pe unde am fost, dar pot să vă zic că am văzut și Perpignan, capitala roze-ului francez, Barcelona și Marea Mediterană) cu mașina și la Eus, o așezare medievală, de pe vremea catharilor, că toată zona de acolo aparținuse catharilor, cred că știți – adepții unei secte creștine medievale maniheiste (pe la noi, prin Oltenia, și prin Bulgaria erau pe atunci bogomilii cam de același gen). Eus se afla pe un deal abrupt, un ciorchine de căsuțe albe, cocoțate și îngrămădite pe coastele dealului. Cu mașina abia am urcat din cauza străduțelor înguste, a trebuit numai o dată să ne găsim un refugiu, ca să poate trece o altă mașină care cobora. Doar sus era o mică piață și biserica în care n-am putut intra, fiind închisă. Oameni nici nu prea vedeam, dacă nu cumva localitatea nu prea era locuită, doar pentru turiști. Parcă eram într-un tablou de De Chirico. Ori parcă ziceai că locuiesc șobolani acolo. În afară de alți turiști, n-am întâlnit nici un localnic. De sus se vedeau câmpurile verzi în jur, cu sfeclă, napi și canale de irigație. Soarele lumina piața într-o splendoare fără milă, iar zidurile calcinate ne aruncau privire neputincioase, ca și noi lor. O să râdeți, dar eu țin minte mai bine terasa de pe vârful Eusului, o terasă adăpostită de curpeni de viță agățătoare. Și am băut acolo un vin roze, ușor, băubil, cum se zice pe la noi, cum nici măcar n-aș fi putut să născocesc. Ceilalți nu știu, dar eu am rămas taaare mulțumit.
Sfântul Macarie Egipteanul spune că ceata demonilor (demonii pentru noi, oamenii timpului nostru, nu sunt decât inconștientul și instinctele rele) este alcătuită din două cete mari: 1. Ceata vrăjmașilor care muncesc pe oameni cu patimile și poftele cele rele. 2. Ceata „boierilor”, care aruncă pe oameni în tot felul de eresuri, în blesteme, hule și înșelăciuni. Mda, ar trebui să mă las de eresul scrisului, dar, păcătosul de mine, mă țin cu unghiile și cu dinții. Patima scrisului, cum zice Sfântul Ioan de la Neamț, mă muncește. Cu o legiune de draci mă muncește.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
