O domnișoară care nu prea era domnișoară urma să fie mireasă. Și croitoreasa, care îi cunoștea aventurile, o întreabă: cum să vă fac rochia, domnișoară? Albă? Se știe: albul e simbolul purității, al neprihănirii. Ei, albă! Dar cu multe-multe picățele.
1.Cînd prin 91 m-am lăsat definitiv de învățămînt și am intrat în presă, doamna profesoară Z., m-a prins într-o pauză la școală și a început să-mi dea sfaturi cu glas tare, că se auzea în toată școala (eu făceam fețe-fețe, dar ea nu catadicsea de chestia asta): că nu-i bine, că să nu mă las de școală, că nu se știe ce se va întîmpla, etc. Era în toamna de după puciul de la Moscova și mai erau destui care credeau că se vor întoarce vremurile „alea”. Eu nu-i puteam răspunde, fiindcă nu-mi place să ridic tonul, iar cu d-na Z. trebuia să zbieri ca apucatu dintr-un simplu motiv: era surdă toacă. Nu știu cum se descurca la ore, directorul închidea ochii – d-na Z. mai avea vreo doi ani pînă la pensie și nu voia s-o dea afară și s-o aibă pe conștiință. Și bine făcea!
Circulau în cancelarie tot felul de snoave comice (dacă nu ar fi fost și puțin triste) despre surzenia ei. Odată, în cancelarie, pe vremea lui Ceașcă (cînd era greu cu alimentele, că tăbîrceau sărmanele profesoare cu sacoșele de pe la părinții elevilor de la țară), zic odată profesorul O., uitîndu-se pe fereastră, s-a întors și a zis:
-Plouă!
Și d-na Z. cu precipitare:
-Ouă, ouă! Unde?
Întorcîndu-mă la sfaturile din 91 ale doamnei, sfaturi pe care cred că și le-a însușit atunci toată suflarea școlii, spre groaza mea rușinată, trebuie să spun că argumentele ei au fost… de-a surda pentru mine. Am plecat și dus am fost! Pe doamna Z. nu am mai văzut-o de atunci – e pensionară pe undeva prin Iași. Azi am spart niște ouă și, prin nu știu ce asociație de idei, mi-a venit în minte biata doamnă Z. Ce-o mai fi făcînd? Botoșei pentru nepoți, (că era o femeie de treabă, casnică și mămoasă)? Sau dă televizorul la maxim și ascultă ce mai face și drege Vladimir Vladimirovici și cum mai este beștelită de toți sărmana doamnă Viorica?
2.Casă de „nou îmbogățit”: baie uriașă de jde metri pătrați, aproape în întregime ocupată de un jacuzzi roz cu mînere nichelate. Rozul domină. Apoi batalioane de șampoane, companii de creme, divizii de geluri îngrămădite peste tot. Apoi cîteva WC-uri tot așa: largi, fastuoase. Doamne! și el are un singur fund!
3.Auzeam des pe mama în copilărie vorbind cu alte femei de mohair. Mama împletea mult, tot felul de flanele, avea și mașină de cusut (acuma mașina stă într-o verandă, o acoperim să n-o bată ploaia). Îmi plăcea cuvîntul, dar nu am fost curios niciodată să aflu ce înseamnă. Azi găsesc în traducerea pe care o fac și am curiozitatea să caut: mohair – păr de capră angora, stofă din acest păr. Ooo, dacă aș fi știut! Aș fi tricotat o poveste, pornind de la ghemurile moi de mohair.
4.Nea Bîrleanu e un fel de om de servici la biserică: face curat, trage clopotele, etc. Azi dimineață mătura zăpada din dreptul porții de la biserică. Trece cineva:
-Bună dimineața! Ce faci, nea Bîrlene?
-Fac loc pentru altul – și face cu ochiul spre stînga.
În stînga, lîngă poartă, e casa mortuară.
5.Cât trebuie să mai râdă dracul de noi, când ne-a încurcat mințile ca la Turnul Babel: o planetă întreagă de gârzobani (așa spunea doamna Tacu că se zicea în satul ei la gândacii pe care nu știi să-i numești) umani, mișunând cu măștile pe figuri. Existențialiștii francezi nu puteau sugera atât de bine absurdul existenței umane: Cui folosește chestia asta? Pentru ce? Mai crede cineva sincer în masca asta? Einstein spunea că era socotit idiot în școlile prin care a trecut. Dar ce te faci cu o planetă întreabă de oameni maturi la fel? Și, Doamne, văd că nu ne trece! Daaa, se crăcănează de râs dracul!
6.Îi caut cutia (o luase dimineață vântul, că a fost pe aici o vântoasă de mamă-mamă) și pun motanului de mâncare: tăiței, oase cu carne (că nu mai am măselele de altădată și rămâne carnea pe oase). Nu apare. O întreb pe mama prin ușă: „Mamă, motanul e la matale?” „Nu” Pe urmă mi-amintesc că am văzut în ultimele zile o serie de doamne mâțe simandicoase și motani flenduroși și plini de glod, umblând aiurea prin curte cu cozile țâfnoase. Aha, domnul meu umblă și el după doamne. O să vină peste câteva zile murdar tot, cu vreo ureche flendurită și ochi puchinoși. Grea misie, domnule! Orișicât, noi, oamenii, mai amestecăm totul cu vorbe mieroase și… sentimente.
7.Ziarele scriu despre piloșii care se vaccinează anticovid peste rând față de categoriile de populație îndrituite. Nu înțeleg graba asta. Poate e un reflex comunist, de pe când se grăbeau piloșii să cumpere un salam mai bun decât ceilalți, nepiloși (pe vremea aceea a nu avea o pilă la alimentara, de pildă, era similar cu a fi prost.) În ceea ce ne privește, eu și soția mea amânăm pe cât putem vaccinarea. Dar, în genere, mă lasă infiderent, cum ziceam în adolescență, iar subiectele pe tema covidului din presă nu le citesc. Din cauza asta aproape că nu mai am ce citi. Nebunia asta covidiană nu a cuprins satul în care trăiesc, oamenii nici nu vorbesc despre asta, iar atunci când o fac – ironizează. Uite de asta mă simt bine în satul meu și printre oamenii mei.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
