TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Rahatul vrăjit

Desigur, din titlu îți dai seama că nu este vorba de rahat lokum, dulcegăria aia turcească, ci de rahatul rahat, cel îndeobște cunoscut sub numele de căcat, shit, cum se zice de zeci de ori în orice filmuleț american de căcat. „Vrăjit” i-am spus după întîmplarea povestită de Serghei Popov, un scriitor rus, care era geolog pe vremea lui Lioșa Brejnev. Așa-l alintau rușii pe Leonid Ilici Brejnev – Lioșa, cum denumești un copilaș cam nătîng, căci, în ultimii ani de viață, Leonid Ilici chiar dăduse în mintea copiilor. Îl purtau kaghebeii pe la diverse ceremonii ca pe sfîntele moaște, dar el… nema putirința, era legumă, o gulie umflată în pîntec, pavoazînd biruitoare tarabele întrecerii socialiste la „Ziua recoltei”. Zice că odată, la teatru – se juca o piesă despre Lenin – tovarășul Brejnev a picotit în lojă pînă a adormit, iar cînd s-a trezit, l-a văzut pe Lenin în carne și oase pe scenă, mai puțin sulemenit în roșu înfocat revoluționar pe obraji decît cel din Mausoleu, însă viu-viu, vorbind matrozilor beți (de fericirea adevărurilor leniniste, ce credeai?!). „Tovarăși – a răcnit atunci prim-secretarul Biroului Politic – e Lenin, e Lenin, Vladimir Ilici Lenin al nostru! Naș! Naș!” adică nu Nașul nostru, ci pe rusește „Al nostru! Al nostru!” „Ridicați-vă, ridicați-vă!” mai apucă să zică prim-scrîntitul Politbiroului, moment în care kaghebiștii de serviciu l-au tras după niște perdele, ca să-i facă prim-momîiei lagărului comunist injecția de revitalizare.

Dar m-am luat cu vorba și… Să revenim. Serghei Popov, scriitorul-geolog lucra în taiga cu o echipă de geologi. Acolo, cînd aveau nevoie de „pipi” sau de „treaba mare”, membrii echipei stabiliseră o regulă simplă: băieții la stînga ți fetele la dreapta. În nemărginita și deasa taiga. Fiecare se retira (după franțuzismul care înseamnă „se retrăgea”, de unde și retirată, cum se zicea odinioară la closet) în nemărginita mai sus pomenită, se înfunda în cîte-un tufiș și-și făcea nevoile. Cînd cineva se ridica din mijlocul grupului și pleca cu ziarul Pravda în mînă, era clar că nu se ducea să citească în singurătate editorialul sau ce-au mai făcut hocheiștii nașî – ai noștri.

Trebuie spus cu această ocazie că pe vremea lui Lioșa Brejnev începuse hîtru numita lipsă de penurie. Unele produse de strictă necesitate lipseau din comerțul socialist sovietic, ca și din cel românesc, ca și din întreg lagărul socialist, care semăna tot mai mult a lagăr, ce mai! Hîrtia igienică, tampoanele igienice, drojdia sau caielele pentru poctcoavele cailor lui Fănică, vecinul meu, erau cu ciubote roșii, cum zicea bunică-mea. Ca să nu mai vorbim de ulei, zahăr sau carne; că voiam să mîncăm ca proștii carne, nu născociseră încă veganiada și toate celelalte. Bancul cu Bulă care-și cumpără baxuri de hîrtie igienică, fiindcă vin niște vremuri căcăcioase, circula și la ruși și în celelalte țări socialiste. Numai că la ruși Bulă era Vova (Vovocika), iar ziarul înlocuitor al hîrtiei igienice era Pravda la ruși, Rude Pravo la cehi, Scînteia la români sau Pîrțola la gruzini (așa zic ei la Scînteia lor – Pîrțola; bun nume ar fi fost și pentru noi).

Pe tema asta, a ștergerii la fund cu organul central al partidului comunist, țin minte că purtam discuții interminabile în armată, căci și acolo era lipsă de hîrtie igienică. În afară că erau puține bude, iar timpul de defecare stabilit era între orele 13 și 15 (Ah, closetule! Dulce closet! Te doream, cum doresc poeții răsăritul soarelui!), nu găseam hârtie igienică. Shit! împroșcam cu imprecația strămoșească și eram tentați să folosim ziarul Scînteia, care venea cu regularitate la unitate pentru ora zilnică de citit presa. Așa că eram în dubiu: să ne ștergem sau nu ne ștergem cu Scînteia? Aveam sau nu aveam vreo vină?

-Mă, ne lămurea Costică Airinei de la istorie-filosofie, căcatul reprezintă o incompatibilitate tragică a existenței umane, ce provine din confruntarea dorinței omenești de defecare, dorință naturală, firească, deci o dorință pentru ordine sens și scop în viață, și tăcerea indiferentă a universului, cum ar spune Camus, manifestată în cazul nostru prin lipsa curpapierului. De aici absurdul – ștergerea cu Scînteia, cea mai înaintată publicație al celui mai progresist partid al umanității!

-Dar de ce tovarășii ofițeri au hîrtie igienică la popotă, iar noi nu? îl contrazicea anapoda Mitică Șerban, „agronomul” de la Brăila.

-Problema este, Mitică, următoarea, intervenea Valer Petruș tot de la istorie-filosofie. Sistemul ăsta separat a fost gândit pentru securitate. Dacă se întîmplă să cadă vreo hârtie secretă în rahat, coroborată cu vreo informație din Scînteia? Dușmanul nu doarme. Dușmanul folosește toate canalele. De aceea a fost gîndit aici un sistem închis, numai cu hîrtie igienică, ca să nu fie scurgeri de informații!

-Nu înțelegeți nimic, fraților, trase concluzia doxatul Costică. Sistemul ăsta a fost gîndit pur și simplu pentru păstrarea excrementelor de ofițeri superiori și generali, fiindcă acestea au un grad foarte înalt de calorii. Nu ca ale mele sau ale voastre. Cum e masa, așa e și scaunul! Păi, vă puteți închipui cîtă putere calorică e-n mațul gros al tovarășilor generali? Sau al tovarășului general Gomoiu Cetegreul (Comandantul Trupelor de Grăniceri- n.m.)? Dacă agriculturii socialiste i s-ar fi dat aceste excremente de prima calitate drept îngrășământ, s-ar fi obținut niște producții la hectar de… de…

-Nemaiîntâlnite.

-Da, nemaiîntâlnite; și am putea întrece pe americani la producția de lapte pe cap de vacă furajată.

-Băi, lăsați flecăreala, că pereții au urechi și ne mănîncă bulăul, încheia discuția Reb (Rebenciuc, băiat de gospodari de pe Obcinele Bucovinei cu frica lui Dumnezeu și nepot de deținut politic).

Așa că, atunci cînd materia aluvionară netrebuincioasă era gata-gata să năvălească pe portița din dos, foloseam organul central al PCR: cel mai domnesc, cel mai plăcut și cel mai grabnic din cîte erau în armată – Scînteia. Doar că eram în dubiu: să mă șterg cu plenara lărgită pe problemele agriculturii? Sau cu editorialul privind Directivele tovarășului Nicol (restul era rupt) „de o excepțională valoare teoretică și practică”? Fiindcă se șoptea că ștersul în dos cu operele Tovarășului duce repede și degrabă la „mititica”. Iar ambele articole îmi păreau la fel de capitale. Dar și mai capital era de(s)fe(re)catul meu. Sau cu prezentarea noii lucrări despre polimeri a Tovarășei? Că tot l-a băgat ea în rahat pe Tovarășul. Așa se zicea pe atunci: că, dacă olteanul lăsa cățeaua acasă, era bine în țara românească. Mai aveam la dispoziție Vizita la mănăstirile din nordul Moldovei (motiv de injurii îndesate din partea noastră, pentru că eram „consemnați” în unitate, adică nu se dădeau deloc învoiri și permisii) a tovarășului Leopold Sedar Senghor, Secretar General al partidului Uniunea Progresistă Senegaleză, Secretar General și Președinte de Onoare al Partidului Socialist Senegalez, Președinte și Prim Ministru al Republicii Senegal, Mare… nu mai țin minte ce Mare al Unității Africane, precum și președinte pe viață al multor comitete și comiții. „Pfii, – cugetam eu – să fi luat dracului barem o pajiște-două din Pășunile Raiului de Steinbeck, carte din colecția semilegală Globus, pe care o citeam mulți atunci tot semilegal, adică ascunsă la lecțiile politice pe sub broșurile cu directivele și tezele din aprilie. Pînă la urmă am ales „Trăiască unitatea de nezdruncinat a poporului, strîns unit în jurul partidului”. Mi-am amintit cum pronunța Ceaușescu: „popo’ul”. Mda, „popo’ul” mai mergea.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…