TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

La stropit via (2)  

   Soarele retează via cu ultimele raze. O umbră bogată se întinde din fiecare tufă. Bărbații spală vermorelele. Mama a întins masa afară:

-Slavă ție, Doamne, că ai dus ploaia pe cele pustietăți.

-Da, bine că n-o plouat ș-am putut termina, zice Augustin și bagă capul sub robinet să se răcorească.

-Har Domnului! zice și tata căscând obosit, după care își face repede cruce deasupra gurii.

-Să vă aduc niște huște să vă spălați pe mâini, spune mama și pornește grăbită spre beci, la chiupul cu huște pentru făcut borș. Nie, turbă, nu-mi mai sta în cale! dă cu vârful târlicului un ghiont câinelui, care se proțăpise cât mai la vedere: „Să nu mă uitați nici pe mine la mâncare.”
Atent să nu-l vadă mama, Răducu aruncă câinelui o bucată de carne de pe masă. Cărăbuș, așa îl cheamă pe câine, fâlfâie bucuros din coadă: „Uite cine ține la mine.”

-Brava, măi! îi zice tata lui Răducu, dându-i cu mâna peste cozorocul șepcii. Te-ai ținut tare! Ai rupt tu foiu’, da’ nu-i nimica. Și eu am pățit la fel când am stropit prima oară. Iaca, Agustine, am flăcău vrednic de-acuma.

-Daaa, vrenic! Disară poa’ să meargă la fete, zice Augustin, încrețindu-și și mai mult ridurile de pe fața boțită.

-Jănică, Jănică, ați auzit? răsună deodată de peste gard glasul lui moș Mitriță, vecinul. Până la gard nu-s nici zece metri, dar glasul lui moș Mitriță se aude, ca niciodată astfel, de parcă-i la doi pași.

-Ce-i, bade? Ce s-o-ntâmplat? întreabă tata, rămas cu cana întinsă, gata să-i toarne vin lui Augustin, era uimit de puterea și tonul vocii vecinului.

-O intrat rușii în Cehoslovacia, bre!

-Cum?

-O intrat rușii în Cehoslovacia, n-auzi ce-ți spun!

   Tata se scoală de la masă cu cana în mână. Pune cana pe tabla parcă prea încetișor, cu mare grijă:

-Măi, să nu vină și la noi! zice cu glas schimbat.

   Rămân toți locului, pe unde-i apucase gheața vorbelor lui moș Mitriță: mama în gura beciului, cu mâna dusă la gură, Augustin țeapăn lângă robinetul, care curge uitat deschis, tata lângă masă, aranjând în continuare, cu mișcări de melc, cana pe tabla. Pe urmă ia mucul de țigară lăsat pe colțul mesei și îl strivește cu talpa, grijuliu, ca și cum ar fi strivit capul unui șarpe. Răducu stă și el nemișcat pe scaun. Numai Cărăbuș de sub masă i se freacă de picioare. Pe masă mâncarea pare sleită, vinul trezit. Muște mari, verzi roiesc smintite în jur. Moș Mitriță începe să vorbească de cuvântarea lui nea Nicu, de Brejnev, de Dubcek și de altele ce auzise la Europa Liberă: armata de juma de milion de oameni, tancurile blocând podurile peste Vltava, cehii pașnici… Răducu vede (cu ceea ce îi este dat în fire, nu în ochi) armata de juma de milion de oameni venind de peste graniță. Doar să închidă ochii și totul i se înfățișează chiar și mai clar decât în realitate. Uite-i, înaintând pe dealuri, prin văi, prin livezi, peste ogoare. Mii și mii de omuleți albicioși și galben-untdelemnii, camuflați în brun, pătrund în sate și orașe, cotropesc viile și livezile. Mii și mii de mașini cafenii, mii și mii de tunuri se ascund prin burnițe, prin ploi, mii și mii de tancuri ruginii se pitesc prin păduri, atacă frunzele și ierburile, usucă pășunile verzi, zbârcesc lăstarii, înnegresc cârceii. Trop-trop prin sate, trop-trop prin orașe. Iacătă-le lighioanele! Bestiile! Atacă tot, calcă tot, usucă și ard. Uite-i cum pătrund spurcăciunile! Milioane intră pe toate căile în Cehoslovacia, așa cum intră în frunzele de viță-de-vie, așa cum pătrund pe gâtul larg al lui Augustin, în mațele lui, în ficatul lui. Și usucă, și ard. Vin armatele de mărunței ca spurcații de turci, ca încrezuții de romani și ucid pajiștele, îmbăloșează apele, zbârcesc frunză cu frunză, sat cu sat, oraș cu oraș. Se bulucesc și întunecă străzile, înconvoaie casele și blocurile ca frunzele și le sfarogesc. Iar cehii pașnici se închircesc, se îmbolnăvesc ca boabele și cad. Mii și mii de capete cehești cad ca mlădițele de viță-de-vie și se fac una cu țărâna. Cad castelele aurii ca boabele de otonel, Cade înnegrit Brno și se rostogolește în țărână. Cade răpusă ca perla Banska Bystrica, unde a luptat tata în război (el zice Banca Bistrița, dar Răducu știe de la școală că se scrie Banska Bystrica). Și cade Praga mănată ca feteasca regală.

   Răducu stă și el parcă chircit la masă și i-e teamă: Nici o armată, nici o zeamă bordeleză din lume, fie ea cât de albastră, nu poate salva Praga și pe cehi. Căci pe fațadele și pe frontoanele palatelor Pragăi, pe cornișele împodobite cu volute grecești, ba și pe burlanele locuințelor celor mai ieftine s-a întins, s-a alungit și a pătruns adânc gălbeneala manei. A pătruns mana cuceritoare în ziduri, în bărbați și femei, în capetele și inimile cehești, astfel că nimeni nu o mai poate scoate. Toate s-au întărit și s-au înăsprit… Dar nu! Răducu se ridică ca un munte și o ia pe străzile Pragăi. VERMORELUL său uriaș, înfiorător, stropește implacabil: SFÂRRR! SFÂRRR! SFÂRRR! Armata sa, mică, dar vitează și dârză, îl urmează în apropiere, căci din ochii lui țâșnește o putere mare-mare, care se transmite șuvoaielor de ostași, scurgându-se pe străzile și străduțele Pragăi. Uite vitejii, uite voinicii, cum stropesc ucigător zidurile galbene, cum albăstresc pe gălbejiți. Înainte, înainte, colorați-vă în albastru de peruzea rotunjorilor, spurcaților, bestiilor galbene, camuflate în cafeniu. Vermorelele albastre se ridică puzderie în soare și înțeapă cu mii și milioane de cristale turcoaz. Și… oooo! Uite frontoane turcoaz cu statuete de peruzea! Acoperișuri azurii strălucind în soare! Cu ochii Roentgen Răducu vede prin ziduri, pe sub trotuare, depistează gălbinarea lumii ascunsă peste tot, pitită prin ungherele întunecoase. Na-vă! Na-vă, îmbâcsiților! Gălbiorii se tânguie și se zvârcolesc înfricoșați. Până și tancurile sunt boite-n siniliu, iar pe tunurile azurii se aburcă fericiți copiii cehi. Podurile de peste Vltava, pe care le văzuse în ilustrata trimisă de mătușa Ica, se arcuiesc în lumini albastre. Praga toată strălucește-n azur. Clopotele de peruzea răsună în miile de biserici albastre. Stadioane și catedrale, tramvaie și autobuze pe străzi și străduțe se ondulează în flăcări albastre. Cehii țopăie pe străzi ca niște pițigoi albaștri. Răducu e ovaționat din miile de piepturi: Uraaa! Uraaa! Uraaa! Se simte cuprins de o măreție nemărginită. Înaintează eliberator pe sub cerul albastru înstelat, pe sub arcurile de triumf ale Vltavei, peste Hradul de peruzea. Apoi țiuitul asurzitor de la sfârșit: ȚIUUUU! Gata – ELIBERAREA! Iar în Hrad, într-o sală imensă, plină de ceață albăstrie, tovarășul Dubcek, care seamănă cu tata, îi strânge călduros mâna. Tovarășa Dubcek, care seamănă ca o picătură de apă cu mama, îl sărută recunoscătoare. Chiar și tovarășul Ceaușescu îi face semn de felicitare cu mâna. Iar fetele din clasă împart bomboane numai cu el.

   O mână îl scutură de umăr. E mama:

-Ce mă fac eu cu tine, măi băiete! Iar stai cu capu-n nori. Nu mănânci?

-Mănânc, zice Răducu cu ochii în lacrimi de bucurie.

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…