TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

La stropit via (1)  

   Când te uiți în sus „pe coastă”, vezi oastea de araci egali, fermi, parcă atingând cerul și păzind vița-de-vie. Adie ușor vântul. Lăstarii verzi fug în sus, tremurând spre lumină. Dedesubt, sub frunze, stau butucii: groși, întunecați, răsuciți ca niște coarne de berbeci de prăsilă.

   Tata, Augustin și Răducu stropesc via. Bărbații merg înainte pe rânduri. Urcă îndoiți sub greutatea vermorelelor, potopiți sub arșița soarelui, cu cămăși și pantaloni înăspriți și îmbibați de vinețeala de la piatra vânătă. Vermorelele sfârâie-sfârâie, frunzele șiroiesc ca niște mici jgheaburi sub zeama albastră-gălbuie. Răducu știe: Acolo, pe frunzele viței-de-vie, colcăiesc miile de lighioane mititele ale manei, pătrund prin gurile nevăzute ale frunzei și o usucă, o zbârcesc. Pe urmă miile și miile de lighioane ale manei se întind pe lăstari, pe cârcei, pe ciorchini. Atacă frunzele, lăstarii tineri, florile, boabele – tot! Spurcatele lighioane mititele-mititele, că nu le vezi, dar ele tropăie armate întregi: trop-trop pe frunze, trop-trop pe lăstari! Vin ca romanii asupra dacilor, ca turcii asupra plăieșilor. Iacătă-i, lighioanele de mărunței albicioși și galben-untdelemnii! Umblă și umblă. Umblă și noaptea, spurcăciunile! Nu-i prinde somnul. Mișună-mișună! Uite-i cum se alungesc pe frunze, benchetuiesc, huzuresc. Se pitesc prin ploile cu grindină, prin burnițe, prin cețuri și atacă. Uite-i cum se întind spurcații în pete alungite, în puf albicios. Și pe urmă se camuflează în brun și atacă. Distrug tot ce întâlnesc în cale. Usucă, zbârcesc, ard. Tremură perla în fața lor, tremură ceaslaua, tremură otonelul. Afuz-aliul, cât e el de mare! se chircește și cade în țărână, iar muscatul hamburg, frumosul și dulcele muscat hamburg, lovit, rănit mortal de miile de mărunței dușmani, cotropit frunză cu frunză, boabă cu boabă, se zbârcește și el, îmbătrânește și după aceea vinul nu mai e dulce, se îmbăloșează.

   Răducu se uită în urma bărbaților, care urcă aureolați de pulberi albastre de stropi. În jur e liniște. Doar în depărtare, spre pădure, se aud niște cuci. Liniște și zăpușeală. Pe zăpușeală se înmulțesc lighioanele, îi spusese tata. Se însutesc, se înmiesc, se înmilionesc! Ah, mânca-i-ar boalele! Trebuie stârpite până la unul. Na, na-vă, bestiilor! Răducu apasă mânerul cu putere și stropește până ce frunzele șiroiesc-șiroiesc. Uite, spurcații rotunjori, galbeni și albicioși fug, cad asabii ca și pâlcuri, se bulucesc până la Dunărea cea mare. Oastea albastră stârpește hoarda galben-untdelemnie și albicioasă. Pe toți până la unul, îi îneacă în Dunăre. Uite-i prinși în albastrul ascuțit al țepușelor de cristal. Ah, viermilor, zvârcoliți-vă în țepușele metalice de cristal. Să nu mai înspăimântați poporul! Să nu mai aduceți răul în lume! Bestiilor! Na, na-vă, bestiilor, vă înțepușez până la unul! Armata albastră ajunge biruitoare la Dunărea măreață. Dacii își aruncă cușmele în aer. Plăieșii la fel. Pandurii la fel. Partizanii la fel. În cer plutesc mii și mii de căciuli. Uraaa! Uraaa! Uraaa!

   -Pe sub frunze, pe sub frunze, da? îl trezește tata din visare.

   -Știu, zice Răducu dezmeticit. E cam îmbufnat și pentru că e dădăcit ca un copil mic.

   Răducu stropește pentru prima dată. E în clasa a VII-a. Îl doare mâna de la apăsat mânerul vermorelului, dar nu ar recunoaște asta nici în ruptul capului. Bărbații coboară pe alte rânduri: Sfâr-sfâr! Apoi sfârâitul se îneacă într-un țiuit final: zeama din vermorel s-a terminat! Povara din spate se ușurează, dar simți cum te strâng umerii în continuare.

   -Răducule, zice tata, vezi, când se înfundă, deșurubezi, scoți fluturașul și îl sufli ca să se curețe. Ai înțeles?

   -Da.

   Tata lasă vermorelul pe scândura de la marginea butoiului. Augustin îl agață de un șpalier. Urmează să fie reîncărcate. Până una-alta bărbații răsucesc câte-o țigară. Își scot cojocelele flendurite, îmbrăcate ca să-i apere de răceala lichidului din vermorel. Din cămășile lor umede și înfierbântate ies aburi.

   -He, he! Mai trebuie motorină, bădie Jănică, zice Augustin.

   Tata scoate sticla cu „motorină” de sub o tufă:

   -Vezi să nu te-mbeți, Agustine (îl cheamă Augustin, dar toată lumea-i zice Agustin). Mai avem de treabă.

   -Eh, de la o dușcă!? zice Augustin și înalță sticla în soare. Mărgelele roșii din vin se duc gâl-gâl! pe gâtlejul larg al lui Augustin. Uite – se gândește Răducu – vinul intră năvală pe gâtul lui larg cât șușaua, dar vinul e îmbăloșat de mană și milioanele de lighioane ale manei intră în Agustin. Intră ca apa în beci în mațele lui, în ficatul lui și în inima lui. Intră mărunțeii spurcați și îl înțăncușează pe Agustin, îl zbârcesc și îl răpun. Închină steagu’ Agustin!

   Tata se ridică:

   -Hai la treabă, că acuși vine ploaia.

   Se încarcă vermorelele. Butoiul cu albăstreală ca un ochi ceresc întors pe dos se tulbură din nou. Pe urmă tranc! capacul și… „dă-i drumul!” Marea liniște a amiezii e spartă din nou: sfâr-sfâr! printre rânduri. Greu. Sudoarea sărată îți intră în ochi. Mâinile ți-s sleite. Vermorelul iar se înfundă și stai cu greutatea apăsătoare în spate, ca să cureți fluturașul. În fine, ajungi la porumbarul des – capătul. Acuma n-are porumbele. Toamna. Pfii! Îți fac gura pungă, dar ce bune-s!

    Apoi iarăși. Alt vermorel plin în spate, cu zeama plescăind capacul.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…