Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești… Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…
Despre porumb şi alte chestii
Porumbul, planta introdusă în țările române în secolul XVII, are numele de la porumbel. E o metaforă. Dacă te uiți la un știulete depănușat (desfăcat se spune pe la mine), vezi că seamănă cu trupul unui porumbel fără aripi. Grațioasa și mult iubitoarea pasăre se mai numește în Moldova cu o vorbă slavă: hulub. Se mai zice și vorba de alint: hulubaș – o păsărică, o păsărea, o păsăruică. Nu mai vorbesc de mulțimea de sensuri ale lui păsărică, că o să zici că am păsărele la cap. Preotul ortodox polonez Iraclie Gołęmbiowski (de la golemb- porumbel) a venit în Moldova, la Șipotele Sucevei, luându-și numele de Porumbescu. Popa Iraclie a fost tatăl lui Ciprian Porumbescu. Și alte nume de familie românești vin de la porumb (probabil mai mult de la pasăre decât de la plantă): Porumb, Porumbeanu, Porumboiu. Porumbul se mai numește și păpușoi (popușoi), care este tot o metaforă. Știuletele împănușat seamănă cu o păpușă mai mare. Înainte, la țară, nu existau ursuleți sau maimuțe de pluș uriașe. Făcea mama o păpușică din cârpe sau cioplea bunicul una din lemn și gata. La o adică copilul se putea juca și cu un fir de păpădie sau cu o frunză de boz. Credeți că era mai puțin fericit? Păpușelele fiind mici, știuletele le-a părut țăranilor un păpușoi. Alte vorbe frumoase despre porumb, vorbe care, mi se pare mie, se cam pierd. Și e păcat, tare păcat! Porumbul sau păpușoiul cunoaște mai multe stadii de creștere: întâi este „în păpuși”, apoi „în mătăși”, apoi „înurzit” (de la „urzeală”, când încep să se cunoască grăunțele ce vor fi pe ciocălău), apoi „în lapte”, apoi „în ținte” și, în fine, „copt”. Mă opresc aici. Am bătut câmpii lingvistici puțin, ca să întrezărești un lucru: Ce frumoasă limbă avem! Doamne! S-o iubim și s-o îngrijim ca pe un hulubaș.
La „Zoiosu”
Doamna Gina de la Zoiosu la fel ca totdeauna: cu pampoanele roz-căcănii ale papucilor, cu amplasamentul sînilor defuncți undeva spre buric și cu vorba ca o adevărată patiserie turcească – numai miere. Să îmi dea rețeta mea? mă întreabă. Din uniforma politeții mele cuceritoare nu lipsește nici un nasture:
-Dacă sînteți amabilă…
Putinelele varicoase se grăbesc spre bar, „sarmalele” de pe creștetul capului se agită printre sticle și imediat apare pe masa mea „marghilomanul” personal (dacă nu știi nimic de vorba asta, uită-te prin dicționare, năvlegule, sau măcar pe wikipedia): ceaiul tare și un rom mare.
Doamna Gina își șterge o lacrimă care nu i se ivește în ochi și îmi zice cu vocea-i tremurată, de capră înecată:
-Ați auzit că a murit Mitică Tirbușon?
-Vai, nu se poate!
Mitică Tirbușon era unul dintre cei mai asidui clienți ai Zoiosului. Citesc în mintea doamnei Gina ca pe panoul cu sosirile și plecările trenurilor din Gara de Nord – încă un client de nădejde pierdut!
-Și de ce a…? întreb de parcă n-aș ști.
-Bea! îmi răspunde proprietăreasa de parcă acum ar fi auzit.
-Aaaa, oftez cu resemnare.
Îmi răsucesc creierii în chip de tirbușon și extrag pentru bietul Tirbușon cîteva păreri de rău din sertarul cu regrete aproape gol. Pe urmă ne înfruptăm cu alți recent intrați în putrefacție din cartier, care și-au dat obolul de-a lungul anilor la Zoiosu. Apoi, cuprinși de vibrații emo(na)ționale, evocăm la desert pe Mădă (Manole), pe săracu nea Gică (Petrescu), feblețea doamnei Gina, pe Dolănescu, pe „basarabenii ceia” (Aldea Teodorovici) și pe… a nu, ăsta încă nu.
Vărs pe gît cîteva picături întru pomenirea celor evocați. Dar, fiindcă mănînc sub media de proteine a unui călugăr budist, compensez cu o dușcă zdravănă. Dumnezeu să ne ierte! O căldură insinuantă îmi pătrunde în mațe și spiritul îmi moțăie, împleticindu-se în presupuneri.
Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
