TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

Stampf 

   Era pe vremea lui Ceașcă un boxer sas pe care-l chema Stampf, ne spunea Ghiță Mutu din plutonul nostru, Ghiță era de la Cisnădie, de acolo știa povestea cu Stampf. Stampf ăsta era boxer la categoria semigrea, a participat și la un campionat european, care s-a desfășurat la București, România a cîștigat atunci vreo patru medalii de aur, că așa sîntem noi („noi sîntem români”, nu?), cînd prindem acasă cîte-un campionat mondial sau european, vreun festival ceva, ne facem luntre și punte și ne buricăm cu titluri și diplome de laureați, iar boxul (ca și gimnastica, de pildă) e numai bun pentru furăciuni, mituiești unul-doi din juriu și gata, la suta de metri, frate, nimeni nu-l poate fura pe Bolt, doar să-i pună ceva în mîncare sau în vene, ori să-i pună piedică; dar să nu ne autohulim așa de tare, că alții fac la fel, uite, bulgarii ne întrec, la „Orfeul de aur”, un festival de muzică ușoară pentru cine nu știe, ăștia dădeau toate premiile numai la compatrioți, noi, orișicît, la „Cerbul de Aur” nu ne furam chiar așa de urît căciula, mai scăpam cîte-un premiu și pe la alții, să fie așa, de ochii lumii; vorbesc de ultima perioadă a „Cerbului”, cînd național-comunismul lui Ceașcă ajunsese la apogeu, eram buricul pămîntului, frate, un buric care a intrat în metastază acum cu dacismul oligofreno-sfertodoct, la începutul festivalului se alegea mai după merit, fie că era concurent român sau străin.
Dar să mă întorc la boxerul nostru: Stampf ăsta, sasul lui Ghiță Mutu, care-și zicea și el Stampf dintr-un fel de mîndrie locală, Stampf, zic, avea un stil foarte curios: accepta să fie ciuca bătăilor, domnule, primea la pumni cu nemiluita și numai se apăra, stătea ca un arici cu pumnii lui bolovănoși în dreptul figurii, eschiva și umbla mult în jurul adversarului; dar, în timp ce încasa chintale de pumni, îl urmărea atent, iar adversarul, înșelat de ușurința cu care-i trăgea pumni cu ghiotura, devenea prea încrezător și, prin urmare, neatent, lăsînd garda jos la un moment dat; atîta îi trebuia lui Stampf! un moment de lăsare pe tînjală a adversarului; cînd găsea o breșă prin garda adversarului, buf! îi ardea un pumn drept între felinare de-l trimetea „în lumea viselor”, cum spun boxerii, dar numai vise nu-s alea, ci coșmaruri de-a dreptul, că Stampf ăsta avea două baroase, frate, cam cît un cap de copil de 5-6 ani fiecare; bineînțeles că nu-i ieșea întotdeauna chestia asta – ori îl termina mai înainte ploaia de pumni care se abătea asupra lui, fiindcă, v-am spus, ăsta nu răspundea, numai se apăra, ori nu găsea breșa prin garda adversarului spre „parbrizul” acestuia, pentru că ceilalți boxeri ajunseseră să-l cunoască, așa că erau vigilenți, nu se descopereau nici o clipă în fața barosului stampfian.
Ei, dreapta asta belică (sau belitoare, mai degrabă) a neamțului, care spărgea mecle, cum sparge nevastă-mea farfurii, și asigura clienți pentru trei saloane de meclo-plastie, adică de îndreptat mutre tip bidon turtit, dreapta lui buimăcitoare și bumbăcitoare, zic, nu l-a dus totuși la cine știe ce rezultate în box, deși parcă a luat un „bronz” la acele „europene” de care vă spuneam, dar l-a făcut să ajungă „gorilă” în garda personală a lui Ceașcă. Cineva din „organili” Scorniceșteanului l-a remarcat la o gală de box, așa că Ștampică, așa-l alinta Ghiță Mutu din pluton de la noi, s-a ajuns: de la șaibă, unde era sculer-matrițer, acuma umbla sclifosit băiatu’, la costum negru, cu cravată sobră spînzurată la gît, cu ochi inexistenți în spatele unor ochelari fumurii, fiindcă pe gorilele astea le poți recunoaște foarte ușor după golul desăvîrșit care este în locul unde oamenii obișnuiți au fețele; să nu-l mai recunoști, frate, pe fostul Ștampulică de la sculărie. „Cum, băi, întreba, nedumerit în patriotismul lui personal, Peter Ladislau, un român verde de la Salonta, adică Tovarășul are în garda personală nemți?” „Da, băi, și tovarășul Ștefan cel Mare, dacă vrei să știi, avea garda personală formată din nemțălăi”, îl ironiza Vasilescu de la istorie-filosofie. „Ai auzit de turnul lui Hărman, adică Hermann, de la cetatea Sucevei? Ei, ăsta a fost construit de nemții, care asigurau paza cetății și a lui Fănică cel Mare personal. Hermann ăsta era șeful lor, al sașilor.” Așa trăncăneam noi în armată. (Am schimbat puțin numele boxerului, fiindcă ipochimenul trăiește și nu vreau să am probleme cu justiția…)

 

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…