TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

Dorin Spineanu 

    As-noapte am visat ușa lui Dorin Spineanu de la apartamentul din Păcurari. Biografii spun că badea Gheorghe Coșbuc scria așa, pe perete: Cînd îi venea o idee, se scula noaptea, aprindea o lumînare și scria versuri direct pe perete. Slujnica se plîngea că trebuie să văruiască iarăși și iarăși. Așa trebuie să se fi plîns și Mihaela de noi, prietenii lui Dorin, care-l frecventam intens pe atunci, în primii ani de după ’89, și scriam pe ușa lor. Erau și versuri pe ușă – ironice, șmecherești, pastișînd versuri clasice. Dar cel mai adesea scriam pe ușă, tot șmecherește, informații anodine: „Te-am căutat, nu erai. Mai lasă berăria, băi!” La parterul blocului din Păcurari era o berărie vastă, întinsă pe toată lungimea blocului. Dorin era client asiduu aici, discuta cu mahalagii, cu țigani din zonă. Unele povești ale acestora le-a și scris. Proiecta și o carte cu titlul imitat după Gogol: „Serile în cătunul din Păcurari”, carte pe care n-a mai scris-o. Mihaela, soția lui (l-a părăsit apoi, a fost greu pentru orice femeie să trăiască cu Dorin), îi reproșa că nu au mobilă cum trebuie, ar trebui să strîngă bani, ca să mobileze apartamentul – era un apartament spațios. Și într-o zi, Dorin ia un scaun de la berărie, unul de metal cu niște șipci de lemn vopsite în alb-căcăniu, urcă scările cu scaunul într-o mînă (avea o constituție fizică de invidiat) și intră în apartament: „Vrei mobilă? Poftim mobilă!” Dorin nu ținea decît la mașina lui de scris Olivetti, una mică, cam cît Biblia oficială, cea editată de Patriarhie și tipărită pe o hîrtie specială (din Marea Britanie parcă). Cam așa era mașinuța asta – ah, cît îl invidiam din cauza mașinii ăsteia – pentru el: o Biblie, una mireană, plebee și rebelă. Uneori, cînd se apuca de scris, Dorin turna un gît de Stalicinaia în mașinuța Olivetti: „Haide, fetița!”

   Veneau mulți în apartamentul din „cătunul” Păcurari. Mai întotdeauna găseam un oaspete sau mai mulți, cînd mergeam acolo. Și mergeam des. Nu-i voi numi aici, tot aș uita să pomenesc pe unii. Luca Pițu scrie într-o carte despre cei care veneau, pe vremea lui Ceașcă, în garsoniera lui Liviu Antonesei de la „Corabia nebunilor”, un bloc sordid de lîngă Piața Nicolina, unde primeau „spațiu locativ” mulți universitari tineri ieșeni. M-am mirat că Luca nu a scris și despre aceste întîlniri din apartamentul lui Dorin. Poate nu a scris și pentru că Luca i-a spus lui Dorin la un moment dat că nu mai vine pe la el dacă nu se lasă de băut. Și nu a mai călcat pe la Dorin. Asta a fost mult mai tîrziu, cînd Dorin se mutase în Copou și începuse să bea ca disperatul, fapt care l-a dus pînă la urmă în mormînt. Din același motiv, al alcoolului, am rupt și eu legătura cu Dorin. Dar nu vreau să-mi amintesc despre lucrurile astea, ci despre Dorin din primii ani de după ’89, Dorin cel luminos, care deborda de talent, de inteligență și umor. Revărsa afectivitate asupra celor la care ținea. Din acest punct de vedere am fost un fericit, mă învăluia cu bunele lui sentimente, încît mă făcea să-mi arunc toate învelișurile de educație crohmolită, toate exuviile țepene ale temperamentului meu ascuns și deseori nătîng. A, sigur, avea și momente de posăceală, de morocăneală, hachițe de grecotei levantin (el zicea că familia lui de la Baia de Aramă se trage din greci), dar mă învățasem cu ele. Și ceilalți prieteni le știau și le acceptau: „Nu știi cum e Dorin!?” I se acceptau toate hachițele, unele bădărănești, pentru că le compensa cu afectivitatea lui profundă, pe care la puțini oameni am aflat-o. În același timp, și el avea nevoie de afectivitate. Era un temperament dizarmonic, cum zice Karl Leonhardt într-o carte pe care o citeam cu aviditate pe atunci: „Personalități accentuate în viață și literatură”. Da, Dorin era o personalitate accentuată. La firea lui năbădăioasă, de artist, se adăuga și niște, cum să le zic, „goluri” din familie. Ținea foarte mult la mama și la bunica lui, dar cu tatăl lui, ofițer, nu s-a înțeles. Îmi amintesc de un text în care un tînăr (evident, era el) îi spune tatălui: „Tată, de ce nu m-ai pupat cînd eram mic? De ce nu mă luai în brațe?”

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…