Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești… Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…
Din romanul despre Crăciun…
Ajunul Crăciunului. Acum se încheie povestea mea. Dezlegat de mai toate firele poveștii, parcă nu mai am nici un rost în această carte. Contemplu orașul. Crăciunul se simte în fierberea străzilor, în pulsația gălăgioasă a urbei, în rostogolirea dulce a clopotelor bisericilor – cum urci pe Sărărie ori reverberată dinspre Galata și Frumoasa peste toată Nicolina. Pulsează mai cu seamă în inima poleită a orașului. Ghirlandele multicolore și becurile par niște mlădițe răsărite dintr-un trup uriaș, bătrîn, zvîcnind neștiut în întuneric. Și trupul acesta e acoperit cu odăjdii scumpe de mitropolit – roșii, verzi, albăstrii, trandafirii, un trandafiriu atît de gingaș, ca oițele în răsăritul de soare din vechiul cîntec, imnul național nepolitic: Ciobănaș cu trei sute de oi…
Mă cuprinde, mîndro, al tău dor, Jale mi-e și nu te pot uita, Dar n-am ce face c-așa-i soarta mea. Se luminează, pîclele se retrag furișate spre albia Bahluiului. Un autobuz trece cocoșat, ca o armonică, peste Bahlui. În geamuri îi sclipesc primele raze de soare. Mașini de toate tipurile și căruțe duruitoare se scurg din satele împrejmuitoare, grăbindu-se, înghesuindu-se și claxonînd, pentru ca precupețe guralive și înțepătoare ca viespile să-și așeze tarabele în piețe, ca să-și înceapă activitatea tot felul de magazine, magazinașe, ghișee sau depozite, pentru ca orașul să zvîcnească din toate vinele lui. Și orașul se umple clipă de clipă, ca printr-o minune. Tramvaiele încep să scrîșnească la răspîntii, speriind cîini fantomatici, care ies din canalizări și se îndreaptă spre piețe sau gogoșerii. Orașul dă peste margini, ca onesta cafea de dimineață a pensionarilor de la Zoiosu, precum degetul mare de la picior al doamnei Gina ieșit din tîrșiții sparți. Și miile de bărbați se trezesc calmi lîngă femeile lor – ce bine este să te trezești lîngă femeia iubită – și alte mii, bărbați sau femei, se trezesc singuri, iar cafelele dau peste marginea ibricurilor; beau cafeaua, fumează liniștit, ascultînd huruitul orașului, fără să se mai gîndească în aceste zile la hiena grijilor cotidiene; femeile se trezesc, mîngîie copiii care se răsucesc în somn, își privesc în ochi bărbații și glasurile lor capătă o gingășie neașteptată. Știu, știu că sînt și atîția oameni care au chist la plămîni sau ganglion nu mai știu pe unde, care stau întinși pe paturile spitalelor, gîndind confuz la nimic sau aproape la nimic, știu că sînt atîția copii vagabonzi care înțepenesc pe sub poduri ca niște vrăbiuțe, știu că este atîta suferință în lume, care întrece durerea Mamei născînd într-o iesle… dar e Crăciunul, oameni buni!
Da, e Crăciunul! Maricica, îmbujorată și cîntînd din tot sufletul, ca atîtea alte slujitoare, ucenice sau tinere funcționare, bate icnind covoarele Vartanilor; Cătălin își pune ficații pe masă pentru a scrie un poem, iar Gena-Halogena umblă în vîrful degetelor, sclipind din ochii ei de siameză – să nu-l deranjăm, simțind însă (e o fată deșteaptă peste medie) că ambițiile lui literare vor rămîne nesatisfăcute, că deșartă e căutarea gloriei literare; bătrîna Evtimia aprinde azi candela pentru morții ei și ai altora; Țîbîrnă groparul se drege la „una mică” ca să mai uite de alte alea; pînă și nea Gică, autopsierul garantat, își lasă morții (ei au timp), ca să meargă în piață, unde se vînd pomi de Crăciun, izbește de pămînt pomișorul, ca să se desfacă ramurile și să vadă dacă-i brăduț frumos – da, e frumos; iar Silvică Șurubaru, ei, Silvică Șurubaru își roade unghiile, atras poate de viciul solitar al lui Onan, sublim în adolescență, grețos acum…
Și mai sînt, dacă lăsăm frîu liber imaginației. Iată pe prostituatele cu capul acoperit și nefardate mergînd la biserică să se roage la Maica Domnului, căci ce-i în suflet nu se vede, nu-i așa? iată pe Ștefoaica sărutîndu-se cu ultimul ei iubit, încet, cîntărindu-și voluptatea; iată pe Maura pregătind înfrigurată cele trebuitoare pentru fiică-sa, care pleacă în sejour la Londra, iar Andreea refuzînd enormul pachet cu mîncare, spre paraponul cu lacrimi al mamei; iată pe Aliona, furnizoarea de votcă first class, cărînd multele pachete și pachețele, ca să „cadonească” neamurile și copiii și să aibă pentru un adevărat ospăț al lui Lucullus, mă rog, să-i zicem al lui Lucuță; iată-l pe Merfu la țigări scumpe și vorbe ieftine, jucînd poker cu amicii; pe mătușa Ileana nu o văd, la vîrsta ei doarme încă, morfolind în vis din finetti-ul nepoatelor…
Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
