Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești… Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…
Umanitate docilă – Georges Bernanos spunea că după ultimul război mondial se fabrică „o umanitate docilă, tot mai docilă, pe măsură ce sistemul economic, concurența și războaiele cer o reglementare din ce în ce mai minuțioasă”. Tot Bernanos scria în 1947:„Ceea ce strămoșii noștri numeau libertăți, voi ați început să numiți dezordine și fantezie.” Da, acest proces, atunci abia la început, a ajuns astăzi la metastază. Distilatorii de gîndire corect politică garantată scot zi de zi dezordinea și fantezia din viața omului, pilesc răul, așa cum președintele Mitterrand a fost nevoit să-și pilească caninii, fiindcă erau prea mari și „opinia publică” îl vampiriza. O lume fără canini – spre asta ne îndreptăm.
Tot Coleașă – Coleașă e om serios, domle, cu morgă. „Superioritatea” lui de universitar trebuie marcată cumva! N-are demnități publice, nu poate să-și ia țoale de firmă, mașini bengoase. Dar are morga menită să-l diferențieze de „ăia”. Cu bățoșenia morgii își poate menține eul gonflat. În costum negru la patru ace, cu cravată neagră strînsă sub un măr proeminent al lui Adam, e solemn ca un paracliser. Așa crede el, cu ținuta asta pedantă, că se impune publicului. Probabil i se pare că e decent astfel, îmbrăcat profesional, dar de fapt arată ca un cioclu abia ieșit de la morgă. Între morga academică și morga morgă nu există decît o mică diferență: în primul caz avem de-a face cu cei aparent vii, iar în al doilea cu cei de tot morți. Morga asta academică e ca vopseaua groasă care se dă pe pielea inertă a „pacientului” de la morgă, ca să arate ca viu, dar nu e, chit că e roziu în obrăjori, cum era Lenin între pietroaiele Kremlinului (ce-or mai fi făcînd cu el?). Dacă Coleașă ar schița un zîmbet, am convingerea că s-ar crăpa vopseaua și s-ar auzi pîrîitul paielor, care umplu manechinul, foșnetul umpluturii care ține coaja în picioare.
Dintr-un articol – Nici cu publicul nu mi-e rușine. E pe măsura conferențiarului, un public din acela care aplaudă pe cel care vorbește „de sus”, cu vorbe „complicate”, chit că nu le înțelege sau tocmai de aceea: intrinsec și extrinsec, imanent, transcendent, remanent, sculament – chestii din astea. Dacă pe acești semidocți îi iei cu astfel de vorbe, cad imediat în fund extaziați, fiindcă, se știe, semidocții se prosternează cu evlavie în fața celor învățați, iar universitarul e pentru ei imaginea învățatului, cred toate prăpăstiile celor licențiați în ceva, fie și în bărbieritul ouălor de rață. Mai adaugă și niște băbuțe habarnamiste, căzute din lună, probabil rudele lui Coleașă, recrutate direct din timpul omogenizării maionezei, precum și niște universitari hiperactivi de vîrsta a treia plus, din cei cărora legea le permite să bîntuie spectral pe culoarele Universității, să predea după cursuri litografiate de acum patruzeci de ani, îngălbenite și unsuroase, să uite mereu unde-s sălile de curs, să morfolească pofticios după studente filiforme și să intre în sala de curs cu prohabul uitat descheiat. Nu știu de ce, adunarea asta mi se pare o ședință de evanghelizare, cu noii credincioși gemînd extatic, transportați, teleportați, și avînd lacrimile recunoștinței în ochi: Oh, Gizăs! Your presence is heaven to me!
Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
