TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

   Comunism – La istorie aflam că numai în „comuna primitivă” se trăise trai pe vătrai: oamenii-maimuță împărțeau și înfulecau în mod egal hălcile de carne de la hoiturile găsite. Pe urmă însă a venit nenorocirea. Strămoșii s-au împărțit în două categorii: flămânzii, săracii, „producătorii de bunuri materiale” și asupritorii, boierii, chiaburii îmbuibați. Primii erau vrednici și dârji, urau pe exploatatori, dar situația lor se se înrăutățea pe zi ce trece de la Burebista încoace, iar ceilalți erau lacomi, răi, puneau botnițe la săracii care culegeau struguri. Drept urmare, „lupta de clasă se ascuțea” brici. Asta o înțelegeam și eu. Îl vedeam pe tata ascuțind briciul, dar nu tăia gâtul la exploatatori. E drept, câteodată se tăia el pe obraz și punea câte o bucățică din „Scânteia”, ca să nu mai curgă sângele. Tata avea grijă și cumpăra „Scânteia”. Câteodată. Ca să aibă cu ce-și face țigară din chiștoace de „mărășești”.

 

   Tradiție – Există o tradiţie ciudată (demnă de pana lui Vasile Voiculescu) a ucrainenilor din Cîndeştiul rusesc, cum este numit satul dintre rîurile Molniţa şi Siret (jud. Botoșani). Oamenii de aici cred că cel îngropat în cimitir preia paza acestuia pînă la următorul îngropat care-l eliberează din această responsabilitate funebră. Duhul mortulului-păzitor stă la poarta cimitirului, şi, chiar dacă i-a venit schimbul prin înmormîntarea unui nou mort, duhul vechi nu pleacă de la poarta cimitirului până nu primeşte dezlegare de la preot, care vine la mormîntul mortului-păzitor al cimitirului și face o slujbă de dezlegare prin care „schimbă garda” de la poarta cimitirului. De-abia atunci sufletul mortului își află cu adevărat liniștea de veci.

 

   Îndemn – Scriitorule, dacă vrei să ai succes, ocupă-te să fii popular și să n-ai dușmani, să nu declanșezi antipatii. Și să ai mulți prieteni, amici simpatici, colegi de „generație (asta e cel mai bine, ciurda generației!) și proteguitori binevoitori. Din gașcă, desigur. Așa că ai grijă să nu ajungi un denigrat, un călcat în picioare, un outlaw. Pe talentații ăștia fără prieteni, în jurul cărora se face gol și care au mulți dușmani furibunzi și lipsiți de argumente, să-i ocolești. Și să-i urăști, căci ura îți poate da un scop în viață, îți poate aduce succes în cireada ta. Ba, mai mult, să pui umărul, cum am spus, la demolarea lor. Să arunci mereu cu rahat în ventilator, să le reproșezi cele două-trei chestiuni negative, de obicei neînsemnate (de pildă, o greșeală de dactilografiere) pe care le repetă și ceilalți cu ostentație. Și să dai mesajul mai departe, ca să pe pună piedici și alții. Numai corb la corb vei reuși.

 

   Negarea negației – Am văzut acum cîțiva ani, două femei încăierîndu-se în stația de autobuz de la blocuri. După spusele cunoscătorilor din autobuz, una era soția, iar cealaltă amanta aceluiași bărbat. La un moment dat, cîștig de cauză se pare că avea amanta, o figură de mahalagioaică, cu niște pantaloni albaștri cu dungi albe peste un fund enorm, o tîrtiță de gîscă îndopată. Dar cealaltă a început să-și rotească poșeta cît o căldare, ocazie cu care am aflat că la femeile autohtone poșeta ține locul praștiei la doamnele din epoca neolitică. Apoi a oprit o tărtăreață vișinie în dreptul lor, a coborît din ea un tip cu șapcă, le-a tras cîțiva pumni în mod egal la fiecare și a plecat. Cele două combatante s-au împrăștiat. Mda, asta-i.

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…