TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

De cătănie (2)

   Stăteam crăcit de veghe la hotar, rectific, la frontiera de stat, lîngă fîșia arată, pitit sub niște tufe de boz. Cu blestemata de centură scoasă, cu bumbii de la veston descheiați, cu mîinile sub cap și aproape adormit. În aerul dogoritor pîlpîiau fericite miliardele de gîze. De ce fericite? Păi, ele nu făceau armata. Mdaaa! Era interzis prin legile ambelor țări să treci frontiera româno-sovietică. Pedepse drastice ne așteptau dacă încălcam legile. Asta pe oameni. Pe alte viețuitoare nu. Nici insectele, nici păsările nu intrau sub jurisdicția acestor legi și, deci,nu erau pasibile de pedeapsă. Bondarii, de pildă, nu cunoșteau, ticăloșii, linia de frontieră și treceau nestingheriți fîșia arată. De pildă, Emil Bodnăraș sau Bondăraș, cum îl cheamă, că el era bondar internaționlist din naștere. Și gardul electric al rușilor, de pe celălalt mal al Prutului, îl treceau nestingheriți. Bondarii români și bondarii sovietici se împrieteneau pe loc. Se întîlneau și făceau amor în draci cînd aveau chef. O mulțime de bondărei cu naționalitate incertă se nășteau în urma acestor partide de amor, așa că repatrierea era practic imposibilă. Și de iure și de facto, cum am învățat la grănicerie. Ce noroc pe ei! Noi, grănicerii, n-am fi putut face niciodată așa ceva. Nici cei români, ca să nu mai vorbesc de cei sovietici.
Viespile române nu depuneau jurămînt de credință să-și apere patria cu prețul vieții. La fel ca și viespile sovietice. Așa că treceau frontiera în prostie, trădătoarele! Și muștele sovieto-române treceau laolaltă într-o veselie, și albinele treceau fraudulos, și milioanele de bărzăuni pașnici și necunoscuți – fără deosebire de naționalitate și de culoare politică. Și fără pașaport! Iar graurii erau chiar culmea! Și cei sovietici, și cei români! Se adunau în grupuri mari infracționale organizate numite „stoluri” și treceau frontiera fără de rușine, apatrizii, la livezile de cireși cele mai bune, la viile cele mai bogate. Ca și basarabenii de azi. Ca și ceilalți români, de altfel.

   Tot povestind istorioare cu gradați tîmpiți sau cu bețivăneli haioase, dăm impresia că armata a fost așa, o operetă în pas de defilare. Nu prea ne batem capul să cugetăm mai adînc la perioada asta. Eram tineri, prostuți, armata a fost cum a fost, dar a trecut, dă-o dracului – așa judecăm. Mai e și dulceața asta a trecutului, „coloarea”, cum spune Maestrul Sadoveanu. Și spune-i tu povestitorului moldovean să nu mai povestească cu „coloare” lăcrămoasă, reînviind cu nostalgie capricioasă amurgurile viorii, bunătatea bleagă a foștilor camarazi, pupatul înduioșat cu muci la beții sau baligile campestre de altădată! E ca și cum ai impune mîței să nu mai prindă șoareci; doar dacă ne-ar castra ca pe mîțe sau ne-ar inocula vreun ser intraîmbîrligăcios, care să ne extirpe instinctul de povestitor neaoș și să ne dinamizeze cu hormoni de dureri masculine abisale și de tragism pur, așa ca să scriem furibund istorii crunte cu mafioți mariopuzieni și alte puțe din astea. Îmi amintesc cum bietul Dorin Spineanu a umblat vreo juma de an cu o carte de Puzo la el – voia să scrie un super-Nașul și harști! să rupă gura literaților români. „Dorine, mai bine caută cărțile din rîndul al treilea de pe rafturi (acolo ținea el autorii mari, îmi arătase odată) și scrie ca ăia, mitic, nu cu Mitică”. „Da’ eu   nu-s șoldovean, bre!” „Ei, atuncea scrie ca Puță”

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…