TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

De cătănie (1)

   Am făcut armata la grăniceri, la TR (Termen Redus – nouă luni, cum făceau cei care intraseră la facultate). Spre sfîrșit ne-au dat grade, ne-au făcut sergenți, „au înflorit bostanii”, ziceau cu rîcă cei de la „trupă”, adică cei care făceau armata întreagă, săracii. Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenușul de rață sau ca niște flori de bostan – de aici „au înflorit bostanii”. Doar cîțiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpățînoși, nu în sensul de proști, ci încăpățînați, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofițerii și chestii din astea; dacă stau și mă gîndesc bine, ei, căpățînoșii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar și-au exprimat jemanfișismul față de scîrba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au cîștigat în fața sinelui. Deci, ne-au gradat și, chiar la sfîrșitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la granița cu măreața Uniune Sovietică, așa de măreață că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară și peste Basarabia. Eu, băiat cuminte, crescut la țară, cu frica de Dumnezeu și de autorități, am ținut ascuns în mine jemanfișismul mai sus pomenit, așa că m-au făcut sergent și am fost repartizat la pichetul Golăiești, aproape de Iași și, deci, aproape de casă. Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întîmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea și dorește cu ardoare orice român, ceea ce caută zi și noapte fără să aibă liniște, în armată, la locul de muncă, în administrația publică, la alimentare și la toate instituțiile unde are un interes cît de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoștințele și Relațiile, îmi pusese mîna dumnezeiască în cap. URAAA! Ce se întîmplase. Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Ichim cu o misiune deloc belicoasă – să cumpere vin pentru sărbători, că „la țărani” vinul, se știe, era mai bun ca în comerțul socialist. Tov colonel, că așa-i ziceam toți, eliminînd nițel degradanta particulă „lent”, a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers pînă la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel și se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Ichim cătănește, ca să zicem așa, la grăniceri. „Am și eu un nepot în armată la grăniceri”, sare de colo nea Fănică. „Taică-său e văr cu mine” „Zău?” face tov colonel. „Are un vin mai bun ca al meu”, încheie șmecher vorba nea Fănică, făcînd cu ochiul. Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Și așa nea Fănică și tov colonel Ichim au ajuns la noi. Bineînțeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, așa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun – numai ottonel și fetească prima-ntîi, mama i-a îndesat și ea în diplomatul kaki niște hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbați s-au făcut praștie, tata și cu nea Fănică, ajutați de șofer, abia l-au urcat pe tov colonel în ARO și, uite așa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i așa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.

   Eram planton pe culoar la unitatea mea. Nu vă spun numărul că e secret militar, așa am învățat – să fiu mut ca lebăda sau ca poetul Blaga, nu mai știu. Cugetam amărît cum o să-mi petrec sărbătorile, mai bine zis cum o să fac de petrecanie sfintelor sărbători, în ciuma aia de unitate militară. Și numai ce iacă, iese din biroul lui, fluturînd niște foi de drum în mînă, colonelul călcat de tanc Ciosu, așa numeam noi pe adjutanți, care aveau pe epolet trei trese de tablă galbene, spre deosebire de colonei, care aveau trei steluțe galbene – colonei călcați de tanc. Îl chema Colea Constantin Ciosu și semna actele C.C. Ciosu, așa că noi îi spuneam Căcăciosu. Mare jagardea mai era și Căcăciosu ăsta! Moșmondea toată ziulica în birouașul lui, avea un post acolo, nimeni nu știa exact cu ce se ocupa, un post micuț, de ajutor de subsecurist, cam așa ceva, foșgăia ca un șoricel pierdut printre dosare. Dar, să vezi lucrul dracului, toți se temeau de el, chiar și locotenenții noștri, ca de un șarpe veninos, îl ocoleau ca pe ucigă-l toaca. Și asta fiindcă pîra pe la șefi de mamă-mamă, ba se zicea pe la colțuri că avea și legături strînse cu „organili”, știți dumneavoastră care, dacă nu cumva chiar el făcea parte dintre acestea. Mde! Dar lui C.C. Ciosu ăsta, scribălăul șters ca o monedă de 25 de bani la un bufet comunal, îi venea din cînd în cînd rîndul să fie ofițer de serviciu pe unitate. Și atunci să te ții! În ziua în care Căcăciosu era tartorul unității, ridiculus mus, cum zicea strămoșul latin, șoricelul căcăcios se prefăcea în hienă jănghinoasă, fiară fioroasă. Sper să fi crăpat, ticălosul, pînă-n ziua de azi, dar nu de moarte bună, nădăjduiesc că a murit, măcar pe jumătate chinuit cum ne chinuia el pe noi în ziua în care era ofițer de serviciu. Ha! și nu mă luați cu mila creștinească, fiindcă nu pot să fiu creștin cu jagardele ca ăsta. La dracu’! Ne aduna înainte de masa de seară, cînd, chiar și în armată, programul era mai relâche, cînd ne chiorăiau mațele de foame, după ce ofițerii ne fugăriseră toată ziua pe coclauri la instrucție, că de-abia acum, frate, înțelegeam pe sărmanii iepuri de cîmp; ne aduna, zic, seara și răcnea la noi o vreme, așa fără rost și fără înțeles, înțelegeam din cînd în cînd doar cîte un „paștele”, „biserica”, „crucea” și alți termeni bisericești; în rest era un „bu-bu-bu” lipsit de noimă, numai ca să ne facă încălzirea pesemne. Și pe urmă începea „înviorarea”, așa-i zicea sadicul: „În pas alergător fuga marș!” „Stai!” „Culcat”, „Tîrîș pînă la liziera de plopi”, „Aviație inamică”, „Aviație la joasă înălțime”. Și o ținea așa pînă ajungeam fleașcă, pînă arătam ca o laie de cîini care umblase o săptămînă după o cățea în călduri. Și de mîncare uitam, nu ne mai rămînea decît să ne mutăm sub iarbă și pace bună! Nu mai voiam nimic altceva. Cam ăsta era împuțitura de varză numită Căcăciosu. Cred că munca aia de birou, de melc bălos și disprețuit, îl făcuseră așa. Sau poate insatisfacția lui de a rămîne adjutant pînă la pensie, fiindcă el, deșca bătrînă, nu avea studii ca cei tineri. Cine să-l știe!? Dar departe de mine gîndul de a-l justifica sau, vai! de a-l compătimi – era o jigodie, ce mai tura-vura, un nenorocit care nu merită iertare și gata. Dar grozăvia, ceea ce era cel mai cumplit pentru mine, stătea în sentimentul implacabilei supuneri în fața acestor scîrbe de oameni. Sentimentul ăsta urîcios mă apăsa ca o condamnare la moarte – să trăiești într-o lume înăbușitoare, născută parcă dintr-o eroare divină, să fii asfixiat de astfel de scîrbe, și erau multe, ofițeri, subofițeri, militari dintre noi; brute pe care nu le puteai înțelege, brute ca tunetul, ca un cutremur devastator în fața căruia nu te poți opune. Și, uite, cu astfel de brute prostia asta infernală numită armata sărăcialistă rătăcea hodorog-hodorog pe coclauri, la dracu-n praznic, că nu pot spune că bătea pas de defilare înainte.

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…