TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

   Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

   În 1961, la Congresul XXII al PCUS, cînd se discuta „lichidarea consecințelor cultului lui Stalin”, o veche ilegalistă pe nume Dora (Daria) Abramovna Lazurkina, o femeie de 77 de ani, a ținut o cuvîntare de pomină. Dar mai întîi cîteva cuvinte despre Lazurkina. Născută la Novozîbkov, gubernia Cernigov, într-o familie de evrei săracă. Ilegalistă de la 16 ani. A participat la revoluția rusă din 1905, arestată, dar nu a fost întemnițată, fiindcă a ocupat posturi mărunte în mișcarea bolșevică. A participat la revoluția bolșevică din 1917. Între 1918 și 1921 a fost șefă a secției de preșcolari a Comisariatului Poporului pentru educație. În această perioadă se întîlnește cu Lenin și Nadejda Krupskaia. Apoi ocupă funcții diverse în aparatul de partid. În 1934, Lazurkina a fost „epurată” imediat după Congresul XVII, la care a participat ca delegată, iar în 1937 a fost întemnițată. Nu se știe la ce categorie de epurați a intrat. Soțul ei, Mihail Semionovici Lazurkin, a fost directorul Institutului Pedagogic din Leningrad. În 1937 a fost arestat. A fost împușcat în timpul interogatoriilor, apoi i s-a înscenat sinuciderea, fiind aruncat mort pe trotuar. Dora Lazurkina a fost eliberată în toamna lui 1953 după ukazul „Despre amnistie”. În penultima zi a Congresului XXII din 1961, Dora L. a pus problema scoaterii lui Stalin din Mausoleu. Toți au înțeles că propunerea ei a fost făcută cu aprobarea membrilor Politbiuro-ului și, drept urmare, au urmat „aplauze furtunoase, îndelungate”, cu toate că Lazurkina a spus lucruri de mare mirare. Ilegalista noastră era „spiritistă” înfocată și „medium”, purta convorbiri cu Lenin: „Ieri m-am sfătuit cu Ilici, ca și cum ar fi fost viu în fața mea, și mi-a spus: îmi este neplăcut să stau alături de Stalin, care a adus atîtea nenorociri Partidului” Cuvîntarea avea să apară a doua zi pe prima pagină în toate gazetele sovietice. Singurul care a ripostat a fost Nuriddin Muhitdinov, secretar CC al PCUS: „La noi, în Orient, e un mare păcat la musulmani să tulburi somnul de veci al unui răposat”. Molotov, căzut pe atunci în dizgrație, ar fi spus în particular: „După mine e o zgrițuroaică pur și simplu. A văzut cum Lenin cică îl beștelește pe Stalin”. Tot în 1961 Lazurkina a primit „Ordinul Lenin”. A murit la Leningrad în vîrstă de 90 de ani. Stalin a fost mutat a doua zi după congres, în mare secret, din Mausoleu și depus în zidul Kremlinului. Circula o anecdotă pe atunci: Stalin a fost pus alături de Dzerjinski, fostul șef al cekiștilor (CK – Comisia Extraordinară, strămoașa KGB-ului): „Ai venit pe un timp oarecare sau pentru totdeauna?” l-a întrebat Dzerjinski. „Nu știu – a răspuns Stalin – aștept următorul congres. Unde îmi va ordona partidul, acolo o să zac.”

.

Dintr-o proză la care „împletesc” de vreo săptămînă… Căzuse noaptea de-acuma. Croșetam cu sergentul Sănduleanu la o eventuală prietenie, dezvăluindu-ne experiențele noastre amoroase, rudimentele de experiențe amoroase, pe care, ca să pară mai înfoiate, le presăram cu multă imaginație și lecturi literare. Cînd deodată auzim un rîs gros, parcă ieșit din străfunduri de gheenă. Rîdea Ileana în ritm sacadat, neliniștitor, parcă străin de voința ei. Ne-am tras mai aproape de gard, uitîndu-ne cu discreție peste el. La lumina emanată de focul din plită îl vedem pe Căpitan cu picioarele varicoase într-un lighean de aluminiu (peste ceva ani acesta va deveni vestitul lighean „de prins ruși”) cu apă fierbinte. Ținea o ceșcuță minusculă în mîinile lui mari, roșii, butucănoase și bea tacticos cafea. Îl văzusem cu cîteva zile în urmă, cum o aproviziona cu pachete de cafea pe Ileana, „daruri” de la soldați, ca să le dea învoire. O văzusem și pe Ileana (Căpitanul îi spunea acum Elena), cum mai nou făcea cafea – atentă nevoie mare, străduindu-se să aibă cît mai mult caimac, limpezind-o cu cîteva picături de apă rece, vai! ca nu cumva Căpitanul să o „servească” cu zaț. Iar acum Ileana (Elena) ședea în genunchi și îl spăla pe picioare. Îl freca pe picioare și se uita în sus spre el. Și rîdea cu rîsul acela, care te făcea să-ți pierzi luciditatea. Te atrăgea cumva, dar îți stîrnea și teama. Nu mai auzisem niciodată asemenea rîs pînă atunci.

-Ce clocotitor! Parcă vine din fundul pămîntului! rostii cu glas scăzut.

-El ritmo de la tierra, șopti Sănduleanu; făcuse doi ani de spaniolă și se lăsase.

Stăteam sub gard și ascultam înfiorați rîsul acela care umplea bezna. Dușul nefolositor, atîrnat în pom, lucea hieratic în scăpărările focului, ca un șarpe zîmbind atoateștiutor.

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…