TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

Am un strat de ghiocei. Acum au apărut viorelele. Într-un an m-am certat cu mama, fiindcă băgase pămînt peste ele. Aș fi avut mult mai multe. Am toporași lîngă cușca cîinelui, o cușcă pe care a făcut-o Vlad și nefolosită, nu mai bag nici un cîine în cușcă, mi-am promis, spre ciuda tuturor poștașilor. Toporașii îi am sub o tufă de liliac. Mă uit mereu acolo. N-ați ieșit, măi, prostuților! Of, știu că Andreea iarăși o să mă invidieze!

O anecdotă cu noroaie a lui Heinrich von Kleist… Îmi place mult umorul ei negru. Un condamnat la moarte era condus la spînzurătoare de cîțiva soldați și de un capucin, care să-l împărtășească pe osîndit. Pe cîmp erau niște noroaie groaznice, iar osînditul se plîngea lui Dumnezeu că, pe o vreme atît de rea și de urîtă, trebuie să parcurgă un drum atît de trist. Dar capucinul: „Taci, nemernicule, ce te tot plîngi atîta? Nu te gîndești că noi trebuie să ne și întoarcem prin noroaiele astea satanice? Și – adăuga Kleist – condamnatului, care simțise pe pielea lui glodurile drumului, nu i se părea atît de stupidă spusa capucinului.

Despre armonie și nearmonie… „Dacă e vorba de păcat şi de adevăr, armonia este să apărăm adevărul, nu patima. Asta nu este nearmonie, când aperi adevărul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: „O dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia oară fă-te sabie”. Când te faci sabie nu înseamnă că strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Armonia nu poate fi decât în adevăr! ”
(Părintele Arsenie Papacioc)

 

M-am săturat de-atîta vorbăreală politică. Altceva. Marian M. mi-a povestit unele lucruri de pe cînd lucra ca șofer în Turcia. Șoferii primeau pachete de acasă cu alimente pe care le mîncau împreună. Se lipise de ei și un turc – Mustafa. Îl chemau și pe el la masă. Intra în rulota lor, închidea ușa cu fereală, să nu-l vadă ceilalți turci de pe șantier, și băga în el cîrnați de porc și slănină cît încape. „Mustafa – îl ironizau românii – stai să-ți dau să duci și la nevastă”. „Voie nu”, răspundea Mustafa, care o rupea puțin pe românește. Zîmbea – adică înțelege gluma.„Măcar o bucățică de slănină la copii”. „Voie nu”.Și uite așa, cînd primeau pachet, cîte unul zicea: „Băi, lăsați o bucată de slănină și pentru Mustafa”. Fără să comentez (comentați Domniile Voastre, dacă voiți) , mi-am amintit niște versuri ale lui Coșbuc. N-au legătură directă cu cele spuse mai sus, poate cumva o legătură de simțire:

Noi strigăm atunci din tun:

Ce fugiți ca-n groaza furcii?

Nu vă vin din urmă turcii.

Stați și dați-ne tutun!”

Ei de stat n-au stat nici unul,

Dar ne-au azvîrlit tutunul,

C-așa-i turcul, suflet bun…

 

Cum n-am de gînd să mă sinucid sau să fac cine știe ce boroboață teribilă să-mi meargă buhul, ca să dobîndesc o posteritate literară fabuloasă, știu prea bine că nu va vibra viitorimea la pomenirea numelui meu de scriitor. Voi intra în istoriile literare, dacă voi intra, la capitolul „Moșteniri culturale” sau „Oameni cari au fost” sau „Restituiri” sau „Un minor al Fondului Etnic”. Asta dacă nu se va pomeni de fondul etnic la capitolul corect politic numit „să urîm ceea ce trebuie urît” – rasismul, integrismele islamice, identitățile regionale, sponsorizarea lui Soros, renașterea etnicului, etc, etc.

 

În ultima parte a vieții, tata se emoționa repede și plîngea ușor la filme, la auzul unei nenorociri a cuiva. Bocea ca o babă. Era dascăl, cum se zice pe la noi, adică cîntăreț bisericesc, și plîngea de mama focului la prohodirea morților tineri, laolaltă cu familia acestora, mai ales că-i cunoștea pe toți din sat încă de la botez. Nu putea să citească răspunsurile la prohod din cauza lacrimilor care-i încețoșau ochii, pînă ce popa se enerva și-i smulgea cartea din mînă, dînd-o altuia să citească. Mă gîndesc acuma că poate așa a vrut Domnul să-i mîngîie sufletul întristat – dîndu-i lacrimi și străpungerea inimii, primele semne ale venirii smereniei, spune Siluan Athonitul.

 

Ah, sălile de așteptare din gările noastre, de la Pașcani sau Piatra Olt! Știți, cînd ațipești puțin într-un fotoliu răpănos și desfundat, cu arcurile intrîndu-ți drept în fund, și deodată scîîîîrț ușa, trasîndu-ți adînc un șanț pe creier; sau bubuie metalic în megafoanele bumbeștilivezene o voce obscur entuziastă, ca o mie de fanfare pițigăiate: Acceleratul bu-bu-bu-bu, pleacă de la bu-bu-bu-bu în direcția Baia Mare, Malu Mare, Dealu Mare, Valea Mare, Satu Mare sau cam așa ceva.

 

Avva Antonie: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Cred că a venit vremea aia, vremea corectitudinii politice, vremea cînd, dacă rîzi de femeia cu barbă eurovizionistă, ești cică nebun.

 

Cineva postează o poză cu un șampon pe care scrie: Facebook. Iar mai jos: șampon pentru spălarea creierului. E hazos, desigur. Interesant însă este că persoana postatoare se folosește chiar de feisbuc pentru trebușoara asta. Pot să spun că am ceva ani de feisbuc, la care mă raportez prea mult, recunosc,, și nu mi-a spălat creierul, ba, pe ici-pe colo, mi-a deschis mintea. Ș-apoi cu creierul mai e o chestie – mai întîi trebuie să-l ai, ca, eventual, să ți-l spele cineva.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…