TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

Cîinele nostru, sare poarta și își face promenada prin mahala. Pe urmă deschide poarta cu capul, o lasă deschisă, ce-i pasă, și intră preocupat trap-trap, parcă are nu știu ce treburi urgente: „Băi, ai 35 de ani de-acuma (atîta fac cinci ani cîinești). Nu mai ești flăcău să sari gardurile”. Întinde botul: „Hai, lasă, mîngîie-mă! Știu eu că nu ești om rău”.

 

Sînt unele femei, rare, care au din naștere o anomalie – un sîn mare și unul mititel. De cînd  m-am trezit pe lume, am în față două mameloane de dealuri – unul mai mare și unul mai mic. Din fragedă pruncie, urcam cu inima zvîcnind pe o cărare printre ca pe o cale lactee; pe ele sugeam bucuriile vieții cu mucoșii de vîrsta mea – cu mingea cît un pumn, cu scorușele dulci acrișoare… Mă gîndesc – această anomalie mamară este, spiritual vorbind, congenitală în cazul meu? Pe vremea copilăriei mele nu exista, dar acum, înainte de a urca pe calea lactee sus-numită, treci pe la poarta cimitirului.

 

Din Jurnalul lui Sorin Stoica, un mare talent, mort, din păcate, la doar 28 de ani, în 2016: „Cum trece timpul, am tot mai mult dispreţ pentru alde Marie Jeanne Ion și toţi şpăgarii din presă. Adevărul e că presa e plină de analfabeți şi inşi cu o moralitate dubioasă, mulți produși chiar de facultatea pe unde mai predau și io. Indivizi care nu se pricep la nimic. Uneori mi se face jenă că am contribuit și io la sporirea numărului de vite încălţate din presă. 80% dintre ziariștii din presa română nu prea au nimic în cap. Îi văd venind în anul întâi, intrați pe pile sinistre, copii fără niciun pic de experiență de viaţă sau de cultură generală. Nu știu nici măcar cine e președintele Franței, se miră că trebuie să citească ziare. De cărți nici nu poate fi vorba să le pomenești. Cărţi trebuie să citească tocilarii de la Litere. Jurnalismul e altceva, deși nimeni nu știe prea bine ce. În plus, se vorbeşte mult de ce sunt privilegiate în presă subiecte din astea căcăcioase, cu Mitică Dragomir și curul siliconat al nu știu cărei vedete. Oamenii ăștia de 19-20 de ani atât înțeleg, nu-i duce mintea mai mult. Sunt subiecte ceva mai abordabile, la care nu trebuie să-ți storci creierii prea mult.”

 

Albastrul întunecat se decolorează încet. Ramurile vișinilor și ale nucului se văd tot mai clar pe siniliul cerului, iar crucea uriașă de pe vîrful dealului rămîne aprinsă stingher.
Merg să-mi fac cafeaua. În partea cealaltă, spre răsărit, dîlmele întunecate ale vilelor profilate pe deal. Au ceva vag amenințător. Și urme subțiri de nuanțe rozii pe zare – va ieși Soarele.

 

În tren. O doamnă în vîrstă, cu glas baritonal, legată la cap cu ceea ce mi se pare că-i zice turban. De fapt, cred că asta e mai degrabă cealma, turbanul e ceva mai mult decît o legătură pe cap, mai baroc. Așa cred, dar nu sînt sigur. Ardeleancă, dar măritată și trăitoare în București, ne spune. S-a adaptat cel mai greu cu mîncarea la București. Cum vine primăvara toată lumea: „Urzicele, urzicele”. Pe cînd în Ardeal nu se renunță la slană nici în miezul verii. Cum s-o îmbrac pe această onorabilă doamnă din tren? Ar trebui să fie cumva old fashioned, conform cu vîrsta (și cu cealmaua? dar și tinerele poartă). Nu! E prea previzibil, plicticos! Să poarte un fel de costumație cu pretenții artistice: o bluză pe care un artist scrîntit a aruncat toată paleta de culori, o fustă cu franjuri la poale și la buzunare. Și niște mărgele de lemn. Yes! O toaletă artistică în contradicție cu probabilul comportament. Să te îmbraci ca o universitară pseudo-nonconformistă sau ca o rockeriță înțolită la fix și să te comporți fals libertin, cînd tu ești de fapt o conservatoare prăfuită. Bună idee! Însă cititorul de azi (eh, cititor de cărți de șeptic de fapt și cu capu-n tembelizor) nu se omoară nicicum după personaje de tipul ăsta. Preferă vedetele americane de film fardate pînă la coșcoveală, nevăstuicile tinere de miliardari și de fotbaliști (binecunoscutele f…ițe, cum sînt numite mai neaoș) și pozele de gagici din reviste porno și calendare. Nu cred că acești cititori sînt interesați de doamne vetuste veturio-gogiene, cu turban-cealma și baritonări à la Marlene Dietrich. S-o fac mai caricaturală, asta place. Să aibă niște buzoaie roșii, umflate cu botox, ca la fetele lui Vlasov, excrescențe carnale care-ți alungă din minte orice divagație erotică. Și să emită rîsete chinezești, hi-hi-hi, printre maxilele supradospite. Apoi, neapărat, să dețină cîteva fire de păr sîrmos sub nas. Asta i-ar asigura o expresie haioasă, de parcă tocmai a mușcat dintr-un covrig uscat, plus că mușcătura a nimerit chiar în partea cu mac și sare, iar ea are cîte două-trei carii în fiecare parte a mestecătorilor. Așa că fața ei de culoarea brînzei cu cheag capătă nuanțe și mai străvezii, mai albe ca zerul. Da-da, expresia scîrbită pe care o capeți cînd îți cade o muscă în farfuria cu ciorbă; sau ca atunci cînd ți-ai făcut analizele oncologice și îl întrebi pe doctor (fiindcă ești inoculat cu zicala de largă circulație: „E preferabil să cunoști adevărul, oricare ar fi el, decît să nu știi nimic”): „Spune-mi adevărul, dom’ doctor, oricît de rău ar fi. Prefer să-l știu.” Însă în subteran zici: „Dar fii atent, dobitocule, numai ca adevărul să fie ce vreau eu să aud.” Bun. Să recapitulăm. Avem un turban-cealma de mahalagioaică stilată, un glas de fumătoare de Plugaru și Carpați, un hihiit de mitocan chinez sau chinez mitocan, n-are importanță, un hău roșu, umflat interlabial și o expresie de smintită. Mai pot adăuga nasul – un tetraedru masiv, cu pori deschiși, nas pe care și-l suflă des cu sunet de alămuri, sunet izbit de geamul compartimentului, dar acesta rezistă ca prin minune, vaiet de trîmbiță, care se termină coborîtor în expirarea unui lung glissando cu împroșcări mucoase allegro con fuoco, încheindu-se într-un maestoso sublim – în batistă. Apoi aplecarea de robot stricat pe bancheta soioasă, limpezimea dematerializată a ochilor, negreața perfectă a cariilor dinților neregulați și conversația care merge înainte asemeni unui vehicul, dînd rateuri din cînd în cînd. Doamna în vîrstă, cu glas baritonal, ne spune că este ardeleancă, dar măritată și trăitoare în București. S-a adaptat cel mai greu cu mîncarea la București. Cum vine primăvara toată lumea: „Urzicele, urzicele”. Pe cînd în Ardeal nu se renunță la slană nici în miezul verii. Și tu zîmbești, convins fiind că pînă la sfîrșitul călătoriei, de atîta zîmbet, fața ta are să fie scorojită și dezumflată ca o geantă veche, cu sandvișurile strivite în ea, din cauza efortului de a zîmbi, de a fi politicos, de a nu te abate de la devotamentul față de plictiseală.

 

Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».

 

Cu perdelele (dedeman, cu design vesel, tip franjuri și cu motiv floral) lăsate / Șed la masa mea de brad (ba nu, de mahon, rabatabilă, cu blat cristal). / Focul pîlpîie în sobă (tip terracotta”, italiană, model deosebit, ca nouă), / Iară eu pe gînduri cad (cum să scap de vîrfurile despicate, fără să mă tund?)

 

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…