TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

Martie 2024…

 

Au venit graurii! Cîsâie. șuieră în salcie. Îmi vine să stau cu ușa deschisă să-i aud. Cică migrează și ei. Dar nu departe, până-n Delta Dunării, unde iarna e totuși mai călduț. La noi venirea lor e semn de primăvară. Bine ați venit, mă, pistruiaților! Uneori sunt pistruiați cu alb, alteori nu. Își schimbă penajul.

Mi-e somn. Dar să mă culc, e prea devreme. Așa că chirotesc, cum se zicea la mine cândva. Adică pirotesc. Ca găina-n poiată.

Am fost într-o vreme, în liceu, singur într-o clasă de fete. Era un prof de fizică , Mitrea îl chema, care a zis: Pentru el e mai bine. Și pentru fete: Că se vor reține față de el să se comporte urât, să vorbească buruienos.

Așa a fost.

Ora 3.30  noaptea. Îmi trec în evidență postacii proprii. Pe unii îi cunosc personal, pe alții doar după nume, pe alții nu-i știu deocamdată. Am mers afară, în „balconaș”, cu o cafea. Liniște peste sat. N-au pornit nici mașinile. Doar câinii. Mi-am pus la îndemână un tub de lipici. Pentru ce? Nu mai țin minte. Vârsta, domnule. Uit. Ei, dar și când voi completa caietul studențesc pe care mi l-am cumpărat. Maria: „Numai să scrii în el!” Dar eu nu, enervat, mi-am cumpărat. Am scris o foaie la început și alta la mijloc. Dar și când voi scrie ședevrurile. Uliu!

Îmi amintesc de B. care a lucrat o vreme la TIMPUL. Era de comă cu pantalonii lui galbeni. Ce nevastă va fi avut? Sau nu avea? Oricum, îmi stătea ca un ghem în stomac. De asta îl și țin minte. Antipatic îmi era! E drept, și altora. Îmi amintesc de fetele din redacție care îl bârfeau. Și el nu-și dădea seama! Probabil e simplu să trăiești așa – să nu ții seama de cei din jurul tău.

Și totuși, iată, mi-l amintesc. Prostia lui m-a făcut să-l țin minte?

Am stat în balconaș pe frig. Am scris și am așteptat pe Maria. Nici unul n-a venit. Nici scrisul, nici Maria. Am intrat în casă, mi-am pus niște papuci călduroși, dar tot n-am scris. Na, frate. Deci scrisul bun nu ține de căldura de afară. De căldura din interior – da. Maria oricum e bună. Ea mi-a dat căldură toată viața.

Trece unul cu bicicleta la serviciu. E singurul. Restul merg cu mașinile. Se face ziuă. Satul a intrat în stăpânirea cocoșilor și câinilor. Și a scriitorilor ca alde mine. Nu cu vreun gând de câștig. Am mai spus-o: scrisul e un dat. Care nu-l aveți, lăsați-vă de scris.

Niște urme de cafea de pe masă îmi amintesc să-mi fac o cafea. Uraaaa! Am cu ce îmi începe ziua. Câinele latră în dorul lelii. Se aude un avion care merge spre răsărit. Basarabia? Dacă mergi mai pe deal, vezi dincolo de Prut. De pe dealul Păunului din apropiere se vede, în diminețile limpezi, Ceahlăul. M-a luat tata o dată să văd Ceahlăul. N-am văzut nimic. Dar am spus că îl văd. Simțeam cu mintea mea de copil că nu trebuie să-l amărăsc pe tata. Am scris o proză despre asta.

Constat că au trecut ceva ani de la vechiul regim și nu-l pot uita. Să fiu, oare, o victimă a lui? Nu, nu cred, dar face parte din viața mea. Să fiu mulțumit că am prins anii ăștia. Îmi amintesc că băieții mei erau adolescenți în 90. Ei s-au mulțumit să scoată ochii Ceaușeștilor din dicționare Pentru mine însă și pentru cei de vârsta mea schimbarea a venit ca o supernovă. Duc însă anii de dinainte de 90 în cârcă. Da, da, să fiu conștient de asta.

La Balena… Am fost și eu la Balena! Care pereche de îndrăgostiți studenți a trecut prin Copoul Universității Iașilor, iar studenții și studentele sunt veșnic îndrăgostiți, este imposibil să nu știe ce este La Balena. Balena era, este și va fi o fântână arteziană din părcușorul situat între Universitate și căminele de studente. Iar în fundul acestui părculeț se află cantina studentelor, la care mergeam adesea și noi, derbedeii. Fără cartelă, doar cu un zâmbet radios pe toată fața: împingeam tava în fața bucătăresei și ziceam cu tonul cel mai optimist din lume: „Sărâmâna!”. Iar filotima femeie, ca o preabună zeiță a studențimii flămânde, ne trântea un polonic sau două de mâncare în farfurie, neuitând să clatine îngăduitoare din cap: „Of, of! Nu vă mai astâmpărați!” Îi spune așa, Balena, pentru că fântâna arteziană conturează o balenă din bazalt (?! așa vreau eu să cred, că e bazalt, e mai „pe domnește”). Arareori am văzut ca din țevile de aici să curgă apă. Niște neni în salopete mult mai mari decât necesarul am tot văzut șurubărind aici, dar să curgă apă – ioc! Dacă am întrezărit totuși apă, asta s-a întâmplat de vreo două ori în patruzeci de ani. Este drept, cu mari întreruperi ale trecerii mele pe la Balena. Dar de câte ori trec pe aici, chiar dacă doar din tramvaiul care se deplasează pe lângă Balena, capul mi se întoarce parcă fără de voie spre respectiva fântână. E la fel. S-au mai spart unele plăci odată cu trecerea anilor, alte plăci au fost cuprinse de cangrena ruginii de-a lungul timpului, altele, de altă culoare, au fost înlocuite. Dar Balena a rămas tot Balena pentru miile și miile de perechi de studenți îndrăgostiți, pupăceala tot pupăceala, iar arderea lăuntrică tot ardere. Americanii au mers în cosmos, rușii lui Putin în Ucraina, românii în Occident, pensionarii la Sovata, albinele tot la urdiniș, dar îndrăgostiții tot la Balena, să se pupe și să se giugiulească acolo, până se fac incandescente plăcile de bazalt sau să cânte muzică folk. Sau să-și despartă rușinați mâinile încleștate când trecea pe acolo vreo profesoară de-a lor. Și, cum spune poetul, „nu era, zău, nimănui/ în piept inima rece”. Și nu ne dădeam seama, dar Balena aceea era pentru noi ca Chitul lui Iona din Biblie. „Iar Domnul, milostiv, l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ şi a văzut lumina zilei, cerul, pământul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu “Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”. Daaa, Balena aceasta ne izbăvea de stricăciunea vieții noastre, ne aducea mai aproape de viața adevărată, de iubire și frumusețe. Aceasta cu toate că ne dureau șalele acolo. Sentimentele noastre înălțătoare, iubirea ardentă, ne făceau să uităm de asta. Aceasta cu toate că ne îngheța fundul șezând la Balena. Dar iubirea mare ne încălzea. Uitam cele rele. Balena ne-a înghițit în interstițiile ei necunoscute, dar atât de calde, că ne vor rămâne în suflete întreaga viață. Și ne vor iradia de acolo mereu, vor împrăștia raze de lumină tot restul vieții. Așa să știți!

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…