TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

Martie 2024…

 

Ora 12 noaptea. Ies afară cu – ce credeți? – cafeaua. Stau în balconaș, ascult bufnițele, nici mașinile nu mai merg la ora asta. Ia să mă retrag eu în casă și să scriu capul de operă pe computer! Două perechi de ochelari, dar la ce-mi folosesc? Unde idei nu sunt, nimic nu este. Stăteam, vă spuneam, cu cafeaua și mă gândeam foarte optimist: la rudele și vecinii care nu mai sunt. Noaptea te îndeamnă la astfel de gânduri. Gânduri, na! să scriu o carte, dar… mi-e greu să pornesc. Nu, nu de amintiri. La dracu cu amintirile. Astea, cărțile de amintiri, sunt pentru moșnegi, iar eu nu mă consider un băbălâc. Deși activitatea mea de la revista Timpul m-ar atrage. Oooo și se încalecă amintirile, câte amintiri! Dar, pe lângă amintiri, ar mai trebui ceva. Ce? După aceea, adică după ce mă pornesc, probabil, îmi va fi mai ușor.

 

Am săpat până în jur de 17. Și mă gândeam: Spre depsebire de munca în fabrică, în uzină, în școală munca în grădină e totdeauna o plăcere. Pentru cine nu este – treaba lui.

 

Maia Sandu: „Noi nu avem nimic împotriva ruşilor, ci împotriva tancurilor rusești”

 

Trece unul pe drum. Îmi amintesc de când era nou în sat (e „măritat” aici). M-a apucat într-o bună zi de mâneca și m-a întrebat:

-Domnule, cine ești?

Îmi venea să-i zic ceva tare, dar m-am abținut. Și acum e cam bombalău, căci boala din fire n-are lecuire. E greu să te „chilești”. Dar măcar ne înconjurăm reciproc.

 

La 15 aprox. a ieșit soarele. Unul cam peltic, dar soare. Unul îmi cere prietenia. Pe turcește, așa înțeleg. Salam, frate, nu pot. Ăștia îți dau bani cu dobândă. Mersâc! Apropo de asta. Mihăiță al nostru spune că vrea să vină în România din Franța. Cu ăla mic. Intenția lui m-a înduioșat: să învețe și el românește. Crește și… Da, vai, ce facem cu copiii noștri! Eu mă gândesc în primul rând la faptul că are la dispoziție o grădină mare, unde să fugă.

 

În comunicatele Poliției nu se mai spune cuțit, ci corp tăietor-înțepător. Mda, frate!

 

Ies afară și aud următoarea discuție. Doi tipi veneau cam băuți de la magazin (în fine, erau beți de-a binelea):

-I-o spun (vânzătorului) în față: nu umbla cu șmichirii cu mine.

Și-mi imaginez discuția de a doua zi dimineață.

– Dom D. încă una, ultima cincizeacă. Să chiorăsc eu, dacă te mint.

 

Aflu din publicitatea la un serial din ăsta, turcesc, că Kâvâlcâm e în mare pericol. Fii atent, Kâvâlcâm!

 

Soția unui vecin a murit. Îl întreb după un timp: „Ei, cum e? Așa că ți-e dor de ea?” „Dom Radu, mi-e dor și să mă mai ciondănesc cu ea”. Nu știu, cred că am mai scris asta. Dar două mâncări nu strică, d-apoi….

 

De ce scriu proză? Nu știu, oricât mi-aș bate capul. Nu vreau să vă plictisesc cu o serie de considerații inglantonice (e un cuvânt inventat de mine, nu înseamnă nimic). E un dat.

 

Duc mâncare la câine și văd într-un colț toporași. Mă emoționez. Na, ca omul bătrân! Eu i-am sădit cu ani în urmă. Mă, javră, să nu calci pe aici că atâta îți trebuie! Dă din coadă – las că știu eu că mă iubești.

 

Ora aproape 15. După încercări nereușite de a face ceva serios, chestii folositoare, bla-bla-bla, am revenit la dragul meu facebook. Dacă ar ieși măcar soarele. O cafea și atâta mi-e pe azi.

Maria e în oraș și nu mai vine. Îmi amintesc de un vecin căruia i-a murit nevasta:

-Ei, cum e, Fănică, acum, fără nevastă?

-Dom Radu, dacă mă crezi, acuma mi-e dor și să mă ciondănesc cu ea.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…