TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești…  Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

 

Crăișorul nost’

– dintr-o poveste pentru nepoți și nepoții nepoților –

   No! Se ridică Avram Iancu și adună oamenii la Cîmpeni sau nu știu unde în Apuseni, că eu nu știu așa bine istorie. Știi cum îi răspunde Ștefan a Petrei Ciubotariul din Humulești soției lui, Smaranda, cînd aceasta îl tolocănea la cap cu cele sfinte și cu faptul că el merge din an în Paște la biserică? „Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului”, zice numitul Ștefan a Petrei, tatăl copilului universal Nică. Cu istoria e cam la fel. Istoria națională este și ea în inima omului. Dacă nu e acolo, degeaba o știi și degeaba mai faci umbră pămîntului românesc. Istoricii stabilesc doar amănuntele istoriei, fiecare dîndu-se după degetul ideologiei sale.

   Bun! Se ridică deci Avrămuț, Craiul Moților, și adună oamenii undeva cîndva în Apuseni, somewhere in time sau once upon a time – să zicem în engleza de serviciu global și pentru românii din America și de pretutindeni. Vine Avrămuț… Că așa-l alintau moții – Avrămuț. Ca pe copilul lor. Era și foarte tînăr pe atunci, avea douăzeci și patru de ani. Tînăr, dar respectat. Pentru mai multe motive îl respectau, dar aveau și respectul pe care-l purta pe vremea aceea țăranul pentru oamenii cu carte. Iar Avrămuț învățase la școli

înalte, terminase Dreptul la Cluj. Acuma oamenii nu mai au așa respect pentru cei cu carte.   Acuma, chipurile, învățămîntul s-a generalizat, toți au carte pînă la genunchiul broaștei, ca  să-l citez pe același Humuleștean, au școli înalte, masterate, doctorate sau plagiate, cum le-o mai fi chemînd. Așa că este mult mai greu azi să respecți pe oamenii „cu carte”, cînd orice prostovan cu computer și tastatură, fiu sau nepot de bine îndoctrinat cu „rolul conducător al clasei muncitoare”, țac-țac! poate încropi pe dată o sumă de înjurături semnate anonim, cu nickname-uri de Gîgă, la adresa lui Pleșu sau Cărtărescu, de o pildă. Democrație, deh, corectitudine politică, cioclopedică, care vasăzică.

   În fine! Vine Avrămuț, Crăișorul nost’ sau Crăișorul Munților, cum i-au mai zis moții, care-l simțeau ca pe inima lor, cînd bate de dragoste și suferință. Și care moți s-au zguduit de plîns cînd diamantul minții Iancului a plesnit sub apăsarea uriașă a neîmplinirii dreptății neamului. Și sufletul lui s-a scufundat în mîhnire și melancolie fără leac. Căci în Iancu era nădejdea! El era soarele!

Pe dealul Feleacului

Merg carăle Iancului

Nu merg cum merg carăle

Strălucesc ca soarele.

 

Carul merge’mpiedecat,

Iancu merge supărat.

Boii-s cu coarne de ceară,

Om ca Iancu nu-i în ţară;

 

Boii-s cu coarne de spume,

Om ca Iancu nu-i în lume

Boii-s cu coarnele verzi

Om ca Iancu nu mai vezi!

   Și mintea lor nu putea pricepe mai apoi că Iancu a murit! Nu, nu, Iancu nu putea să moară, nu putea să-l lase Dumnezeu să nu mai fie pe pămînt; că Dumnezeu nu e ungur, cum le-a zis chiar Iancu. Crăișorul nost’ doar s-a retras undeva în munții lui dragi, la Vidra, la Poiana Vadului, la Zlatna sau undeva în Țara Zarandului. Se va întoarce el cîndva… e musai să se întoarcă. Unii îl auzeau ici și colo, cîntînd din fluier la asfințitul soarelui. Alții îi și zăreau cușma brumărie, aceea din tabloul binecunoscut al lui Barbu Iscovescu (poate că nu era brumărie, dar așa o văd eu – brumărie). Îi zăreau cușma, zic, ba pe-o zare, ba într-o pîclă pe-o stîncă, ba pe după o stînă; tot așa cum Vitoria Lipan întrezărea în lumina ochilor ei căprii căciula brumărie a lui Nichifor al ei: ba aici, ba dincolo, la Suha, la Sabasa, la Dorna, după cum îi arăta visul din ochii ei. Iar femeile din Apuseni, cu alte visuri în ochi, dar în fapt cu același vis al sacrificiului și al învierii, îi duceau Iancului de-ale gurii în munți. Asta la mulți ani după urcarea lui la Ceruri. Lăsau acolo, la umbra cetinii vreunui brad chipeș, cu șuier adînc, demîncarea: niște pită, ceva groscior, o glajă cu răchie. Că mult suferă Crăișorul nost’. Pentru noi suferă!

   Și pășește Iancu zdupeș înaintea oamenilor, urmat de căpitanii lui, toți tineri ca și el, copii și nepoți de-ai celor adunați acolo, în valea aceea dintre munți, unde va fi fost. Iar miile de mîini se strîng pe furci și pe topoare, pe flintele ruginite, care ce-a găsit. Iar mii și mii de ochi strălucesc, cum lucesc pîlpîitor de Paști miile de luminițe în întuneric, înainte de a bate clopotul cel mare în pieptul bisericii și de a anunța popa: „Veniți de luați lumină!” Așa așteptau ei: Să ia lumină de la Iancu, de la Avrămuț al nost’. Se lăsase o tăcere mare, cum spun cei care le-au trăit că se lasă înaintea marilor hotărîri și a marilor bătălii. Toți așteptau cu sufletul la gură să răsară vorbele de pe buzele Iancului. Orice moș surd toacă adăsta cu mîna pe barda-halebarda lui și cu inima urcată în gît să soarbă cuvintele luminătoare.

   Nu-i vorbă, știau ei prea bine pentru ce s-au adunat acolo în valea aceea dintre munții sîlhui sau în poiana aceea dintre codri merei. Mințile lor nu erau procesate în abatoarele-televizoare, ca să amestece ca într-o papară binele și răul la un loc. Îi adunase chinul și amarul, sărăcia și asuprirea grofilor. Tare ar fi voit acuma să-și frăgezească opincile scorțoșate în ciubarele cu untură ale grofilor. Tare ar fi voit să audă o țîră cum zuruie a frică pintenii ungurești… Așa că știau, dar parcă ar fi vrut să asculte din gura Iancului un discurs politic, cum am zice noi astăzi.

   Așadar, vine cuminte Iancu și așezat, cu tovarășii săi în același pas. Era mic de statură, dar parcă părea mai mare ca toți – se uitau moții în sus la el. Calcă apăsat pe mohorul răscolit de vînt și se pune în fața mulțimii, petrecîndu-și degetele în chimirul lat, pe care moții îl numesc șerpar. Va fi avînd cușma aceea brumărie sau ce culoare va fi fiind ea, din portretul pe care-l știm, nu va fi avînd?! Nu știm. Va fi avînd sumanul, adică țundra aceea impresionantă din tablou? Iarăși nu știm, Și zice Iancu tare, pipăind pistolul cu degete nervoase:

   – Adunatu-v-ați?

   Iară oamenii răspund:

   – No, că…

   – Păi…

   – Apăi…

   – On’ptic.

   – Dară că!

   – Așe, no!

   – Că așe!

   Și tot mormăie moții cu vorbele acestea ale ambiguității, de care e plină limba noastră. Calcă pe loc încurcați, își dau cușmele pe ceafă, se scarpină în cap, uitîndu-se în toate părțile. Ar fi stupit de stînjeneală, dar nu era loc, că nu aveai unde să arunci un ac de atîta omenet. Atunci Iancu, Crăișorul nost’, a rostit cel mai scurt discurs politic pe care l-a cunoscut plaiul românesc:

   – No, hai ș-om mere!

*

   Asta-i povestea, nepoate. Somn ușor și vise legănate, ușurel purtate, în carăle Iancului, pe dealul Feleacului.

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…