TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești… Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

Februarie – 2024…

 

Ora 9 dimineața. Soare. Tot dealul din față e însorit. Câinele a dispărut – s-a dus în hăndrălelile lui. Ferestrele caselor strălucesc. Și mașinile parcă-s mai puține. Umblu pe afară și nu mă mai satur. Caut nuci căzute. Și mama a ieșit afară, are 94 de ani. A, a dat pisica afară – să se ușureze. Ce frumoasă este Împărăția Ta, Doamne!

 

Deschid fereastra. Ora 2 din noapte. Se aud două cucuvaie (sau cucuvele, cum se scrie?). Se iau la întrecere. Am primit ieri cadou o flanea. O iau în spate. Alta pe genunchi și… ciocănesc aici. E cam frig, dar nu vreau să o trezesc pe Maria. Singur cu prietena mea – Cafeaua. Și cărțile de pe masă. Multe și alandala. Vreau să scriu ceva, dar nu pe calculator. Am un caiet studențesc. Ce o să iasă o să văd după aceea. Dar parcă m-aș băga în pat. Frig.

Văd în fiecare seară la o fereastră de la un bloc din vecini albăstreala luminii unui televizor. De pe la 5 până pe la 10-11 seara. Victimele televizorului. Dacă ar mai fi copii sau adolescenți aș mai înțelege. Dar vai! sunt maturi sau bătrâni.

 

Ora 4.25. Am pe masă Cadavrul din bibliotecă de Agatha Christie (editura Litera). După cum se vede, o lectură numai bună pentru ora 4.30 dimineața, pe întuneric. Cred că am mai citit-o sau am citit un fragment consistent în Secolul 20. Dar o reluare nu strică, mai ales că de la o vreme uit.

 

Ora 2.20. Câinele latră ca nebunul. O fi de frică, de plictiseală, de încălzire. Ar trebui să mă bag în pat, dar n-am somn. Cu toate că am capul greu. Am pe masă patru pixuri, un creion și un stilou. La dracu, aveam mai multe.

Ora 1.30 noaptea. Nu pot să dorm. Mănânc varză murată – ah, ce bună! Papă domnească, cum ziceau la Baia Mare. Ascult o cucuvaie de la biserică: cu-cu-vau! cu-cu-vau! Le-au închis ferestrele de la clopotniță. Cucuvelele stau undeva pe deal, dar noaptea iarăși vin. Și nu țin minte dacă am închis lumina în bucătărie, dar mi-e lene să mă uit. Poate se trezește Maria și o închide. Prefer să scriu aici. Și să citesc: Cimiliturile romînilor de Artur Gorovei. Ghiciți: Ce pui una/găsești două/ce pui două/găsești nouă (barabulele).

Trei fetițe aleargă pe drum. Două înainte, una rămăsese în urmă. Cea din urmă strigă (probabil la sora mai mare): „Raluca, stai. Să știi că te spun lui mama” Uite, viitoarea posibilă ciripitoare.

Îmi dau seama acum că a scrie aici mă liniștește. Scrisul ca terapie de vindecare. Nervii, nemulțumirile, singurătatea – zboară. Da.

Ora 21. Ies afară. Ultimele mașini trec grăbite către casă. Ceva lumini prin sat. O să râdeți – cele mai multe sunt la cimitir. Îmi pare bine că am cimitirul chiar în față, îl văd mereu. E un fel de memento mori. Să nu uit.

Ora 20. 30. Trec niște tâmpiți cu motocicletele. Așa se distrează ei. Tăticul le cumpără bâz-bâzul și ei… M-am abținut să răspund acid unuia… M-am felicitat pentru asta. Nu vreau să cobor la nivelul lui, de șarpe cu clopoței. Este o vorbă: Cel mai înțelept cedează.

Fiul meu mi-a dăruit un stilou Parker, cu care mă mândream. Nici nu prea scriam cu el. Îl păstram. Zilele trecute caut în sertar să-l admir. Vai, nu e! După îndelungi căutări îl găsesc. Stiloul era pe masă, chiar sub nasul meu. De-acuma voi putea scrie ședevrurile.

Am găsit aici o fotografie cu vechiul nostru câine. Am mai spus cred: Ce păcat că animalele astea nu trăiesc cât oamenii. Merită, măcar pentru credința și prietenia lor față de om.

Ora 3 și un sfert noaptea. Pe vârful dealului luminează crucea. Și mai sus – luna, aproape plină. Jos se sclifosesc luminile scălâmbe ale satului.

Iar eu scriu. Luminez oare cu scrisul meu? Deocamdată de-aș putea dormi. Moștenire grea de la mama – insomnia. Dar, uite, are peste 90.

Ora 1 noaptea . Ies afară. Câinele vecinilor urlă. E, probabil, legat de curând. Adepții nelegării câinilor să tacă. E un câine adus de curând. Nelegat, ar fugi și s-ar pierde.

În rest, destul de cald. Fără chef, nici nu pot dormi M-aș bărbieri, dar o voi trezi pe Maria. Să citesc ceva. Ce? Ia să-mi fac mai bine o cafea. Deocamdată.

Citesc Cezar, fiul Xantipei de Maria Dobrescu, o carte despre poetul Cezar Ivănescu (apărută în 2010). Îmi atrage atenție editura: Editura Asdreni, Asociația albanezilor din România. Ivănescu era născut în Albania. Am avut un conflict cu el. A intervenit poetul Lucian Vasiliu și a aplanat. Nu am fost singurul cu conflict. Urâcios, dar mare poet.

Un agent al Securității scria despre poetul Cezar Ivănescu: „Este un poet de nuanță pesimistă, cultivă o poezie ireală, cu multe scene sexuale… Duce o viață presărată cu chefuri și jocuri de cărți, fără a avea prieteni apropiați… Se află în anturajul lui Paul Goma, Virgil Tănase și Virgil Mazilescu, care încearcă să-l atragă în așa-zise acțiuni contestatoare”. După cum se vede, astăzi este o laudă de-a dreptul.

Ora 2.48 noaptea. Afară frig și ceață. Un nene tușește, îl cunosc: Lasă țigările, băi! Dar e de înțeles, e singur: fetele-s în Italia, nevasta moartă. Mă culc. Noapte bună!

Poți să râzi din orice. De pildă, iată: Fiecare carte citită e un grătar pierdut. Am uitat de unde am „furat” vorba.

Un polițist examinator din Ploiești a oprit examenul auto pentru a ajuta o bătrânică să treacă strada în siguranță. Gestul acestuia a fost filmat și postat pe internet, unde a primit numai laude din partea celor care l-au vizualizat. („vizualizat”, așa scrie la știre, e mai „cu moț” așa, eu aș zice „l-au văzut”)

O vorbă genială: Nu știe porcul de ce se îngrașă. Profetică, aș zice.

Gânduri să scriu niște amintiri discontinui. Cred că am mai scris. Sau se învârte numai în capul meu. Aș începe așa: M-am născut sub zodia cea mai rea pe care a cunoscut-o vreodată omenirea: comunismul. Ai mei… Mda, e de o carte…

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…