TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

 

Nu, pentru noi Radu Părpăuță nu a plecat, chiar dacă e pe undeva, printre îngeri, și le spune povești… Mai avem încă multe dintre gândurile lui de ieri și continuăm, o vreme, să vi le spunem… Cu un colț de lacrimă…

Februarie – 2024…

 

D. era o colegă de facultate care ofta când mă vedea, făcea apropouri, mă rog, îmi purta sâmbetele. Eu – pauză. Eram, ca și în ziua de azi, cu Maria. Și într-o zi fetele, ca fetele, stăteau la cămin cu picioarele pe pereți. Iar colega asta, admirându-și picioarele răscrăcărate pe pereți: Ia uite, tu, ce vede Radu (eu) la Maria? Nu-s mai frumoase picioarele mele? Mi-a spus despre acestea o altă colegă, râzând noi de biata fată. Am vorbit zile trecute cu Maria să mergeam s-o căutăm pe D. la Botoșani. Am auzit că mulți ani la început de an școlar mergea pe la inspectori cu „sărâmâna” să-i dea un post pe undeva prin preajma Botoșanilor. Ce-o mai fi făcând D.? Desigur, e pensionară acum.

 

Ies pe întuneric afară. Aud o discuție pe drum la telefon. Un băiat zice probabil altuia: „ Băi, Adelina nu-i chiar cheie de biserică, dar…”. Vorba asta trebuie să fie egală cu mai vechea „când n-ai ochi verzi, săruți și albaștri”. Mda, nimic nou sub soare…

 

„Vrei să încerci să fii vegan?” sunt întrebat pe un site. Nuuu, Doamne ferește! Dar parcă cine mă ascultă. Lumea merge înainte. Cu curul în sus.

 

Prin 91 sau 92 eram redactor la revista „Timpul”. M-a căutat Anișoara, o colegă de clasă din liceu, și mi-a propus să lucrez ca ghid. Se înmulțiseră atunci grupurile venite din Ucraina și Rusia, iar cei de la ONT aveau nevoie de ghizi. Așa am mers cu niște grupuri de turiști slavi. Lucram la revistă și nu aș fi renunțat pentru nimic în lume la trebușoara asta. Treaba era destul de ușoară pentru mine. Nu mă deranjau prea mult: mă întâlneam cu ei, care mergeau la Hală sau la alte colțuri de stradă din oraș să-și vândă stofele și alte cioveie, după care ne dădeam întâlnire la ora cutare. În acest timp eu mergeam prin oraș, de obicei mergeam „la varice” și beam o cafea lungă. În fine, am să vă spun mai încolo, acum nu am dispoziție.

 

Don Alex a murit (a se citi crăpat) și don Edwin îmi propune să intru în contact cu el pentru a intra în posesia moștenirii. Uliu, ce noroc pe mine!

 

Mă uit pe Internet la cărți pe care le-am tradus cu ani în urmă și nu-mi mai amintesc de unele din ele. Nu e laudă de sine, ci mai degrabă uitare de sine. Acum nu mai caut cărți să le traduc, nici nu mă dau banii afară din casă, dar nici nu mai sunt dispus. Lasă pe alții să treacă prin experiența asta.

 

Toți îmi cer colaborări la revista cutare și cutare. Dar nimeni nu îmi spune câți bani îmi dă pentru asta. Bineînțeles, vise! Am zis și eu, nu am dat cu parul. În România literatura e fără bani – se știe. Mai bine te apuci de făcut ghiventuri decât de literatură. Câteodată mă apucă pandaliile – numai câteodată. În rest îmi duc crucea.

 

King charles III îmi cere prietenia. Ținând seama că scrie charles cu literă mică, cred că e o făcătură. Așa că sorry, Sir!

 

 

Văd o fotografie cu o o poetă onorabilă. Dar când văd lângă o poză cu o cucoană care se bagă peste tot, îmi dispare, vorba poetului, „mirajul interpus pe care l-am zugrăvit mai sus”. E peste tot cucoana asta. Peste tot, peste tot. Și poeții, firi mai domoale, cad victime.

 

Ion Drăgoi – violonistul, un om care avea un veșnic zâmbet când cânta la vioară. Îl întreabă un reporter: unde ați făcut facultatea? Răspunde: la mama pe prispă.

 

Ora 5.30. Cafeaua și… calculatorul. Pisica mi se învârte printre picioare: Câț boală! E bucuroasă și ea, săraca, că vede mișcare în casă. Să răspund la mesaje (la care este cazul). Sunt 22.

 

Voiam să scriu ceva, dar – nu râdeți – am uitat ce. Ramoleală! Satul – liniște. Încă nu s-a pus în mișcare. A plouat un pic, dar a stat. Maria e plecată la soră-sa (am mai scris). Mama nu se aude în camera ei. O verific. Are peste 90 de ani. Toate surorile și frații ei – au fost nouă – sunt morți de ceva vreme. Nu sforăie. Probabil nu doarme. Știu – sufăr și eu de boala asta: insomnie.

 

Ianuarie – 2024…

 

Pisica noastră se așază la fereastră și se uită, se uită. Deodată văd niște vrăbiuțe afară pe pervaz. Aha, la ele se uita. Ce le-ar crâmpoți ea! cum zice Creangă. M-am întrerupt că Maria mi-a dat telefon. E la Bacău, la sora ei. Acasă numai eu cu pisica. Și bunica (adică mama, dar noi îi spunem bunica, face acuși o sută de ani) în camera ei.

 

Citesc despre un prefect, pare-mi-se, pe nume Țurcanu. Și deodată mi-am amintit de un profesor sau învățător din copilăria mea pe nume Țurcanu. Povestea o știu de la mama. Directorul de la școală l-a amendat pe acest Țurcanu (care era prieten cu tata. Venea în casă la noi când eram copil: un om deosebit, hazos în special). Iar el, Țurcanu, care era un basarabean cam ututui, cum se zicea pe la noi, a spus directorului că, dacă-l amendează, el nu are cu ce să-și cumpere pantofi. Directorul, totuși, l-a amendat. Atunci Țurcanu a venit la școală în opinci. Scandal, reclamații peste reclamații, dar Țurcanu s-a ținut tare și i-au ridicat amenda.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ a fost (este…) un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…