Mă deprimă invazia televizoarelor în viața noastră! Pe cînd eram viceprimar, în cartierul sărac al Tomeștilor, din coasta Iașilor, mulți locatari aveau sume uriașe de plătit la întreținere, dar televizorul și-l plăteau cu sfințenie. Nu mai știu care e situația acuma. Bănuiesc – la fel. Sau auzeam replici la inundație: „N-am rămas decît cu televizorul“, „Am scos televizorul și au năvălit apele“. Deci, primul lucru la care se gîndesc oamenii este televizorul. Năvăleau tătarii – oamenii luau copiii din copaie și fugeau în păduri. Acum iau televizorul. Sînt case unde este televizor în fiecare cameră, membrii familiei nici nu mai vorbesc între ei. Vorbește televizorul pentru ei. Și gîndește pentru ei.
Într-un tramvai (cu ceva ani în urmă, dar întâmplarea mi-a rămas în minte) se urcă un popă: roșu la față, cu anteriul plin de noroi – căzuse probabil. Era ploaie și chifliceală, cum zice mama. Noi, călătorii, oameni civilizați, ne uităm la el și nu zicem nimic. Numai o babă. Cred că de la mahala:
-Așa, părinte, ai băut și ai căzut.
Popa (se vede că nu-i trecuseră „fumurile” băuturii):
-Dumneata să taci că nu te-a întrebat nimeni nimic.
Dar băbuța nu tace:
-Frumos îi? Preut? Ai băut și acuma ești ca un porc.
Noi, ăștia, civilizații, tăcem în continuare, dar ne uităm la popă. Băbuța nu tace:
-Ai băut și… Preut, frumos îi?
În fine, popa coboară: Nu știu dacă avea de coborât sau de gura babei. Baba bodogănește în continuare:
-Uite, popă și… Doamne ferește!
-Dom doctor, nu văd de la distanță.
-Vezi soarele?
-Îl văd.
-Ei, și cât de la distanță vrei să vezi?
Vreau să mănânc, dar am o mare problemă. Maria a spălat pe jos în bucătărie și nu am acces decât peste vreo 10 minute. Până atunci întind cu deștu dintr-un păhăruț cu miere.
9 fără zece minute. M-aș duce să-mi fac un nes, dar doarme Maria acolo. A venit Rodica, sora ei, și doarme în camera Mariei, care nu stă noaptea cu ea. Rody sforăie. Cel puțin așa se plânge Maria. Dealul din față e pe jumătate însorit. Vișinii sunt plini de pițigoi. Alții au venit pe pervaz și caută firimituri. Daaa, e bine la țară!
Văd la un moment dat că nu mai îmi scriu pe FB diverși prieteni. Și o teamă mă cuprinde: Dar dacă nu mai sunt?
Am un stilou Parker dăruit de unul din băieții mei la o zi onomastică, adică cu mastică. Nu mai spun că am și patru rezervoare. Nici nu-mi vine să le ating. Nici nu le-am atins. Aștept să scrie singur.
Ora 20. Căutând altceva, am dat într-un dulap peste un borcan cu miere. Am mâncat cu degetul cât am putut. Când să-l pun la loc, uitasem de unde l-am luat. Na, frate! Mâine am pățit-o.
Maria și-a cumpărat o rochie și apoi nu i-a plăcut. S-a dus la magazin să o schimbe. Vânzătorul îi zice: „Ai fost cu ea la discotecă, așa-i?” Maria, naivă (și de aceea o iubesc), îi zice: „Nu, n-am fost la nici o discotecă”. „Lasă, că vă știu eu” După aceea, vânzătorul, uitându-se mai bine la ea, și-a cerut scuze. „Măi. i-am spus, tu trebuie să fii mulțumită, te-a socotit o gâsculiță din astea care bat discotecile.
Pregătind o serbare școlară. Elevul zice:
-Ștefan vodă ca unsoare.
-Nu unsoare, măi: Un soare.
Părintele Fl. mi-a povestit că a fost la o pomană, acolo i-au pus la masă, iar gazda, o femeie, a zis:
-Părinte, să iertați, dar nu avem carne în borș, că a mâncat-o dracu de câine.
Am fost la… am fost undeva, la un bloc. Amușinam scandalul. Zbieretele unui țânc mardit de mamă cu bătătorul de covoare. Zbieretele copilului o ațâțau pesemne. Mama și tata – răgușiți de băutură. Țipau. Se certau, dar nu înțelegeam nimic din ce vorbeau.
Pe masă, lângă computer, cărți deavoalna, cum zice Creangă: Patrick Modiano – Câinele fantomă, F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby, Maria Dobrescu – Cezar, fiul Xantipei (despre poetul Cezar Ivănescu), Halmar Soderberg – Tinerețea lui Martin Birck. Îmi fac o cafea și o să văd de ce mă apuc. Știu că e 11 fără un sfert noaptea, dar…
Am dat printre cărțile mele peste un roman de latinoamericanul Roberto Bolano, Detectivii sălbatici. Are 760 de pagini, apărută la grupul editorial Corint, 2013. Cu ce pasiune o citeam! Acum nu cred că mai am răbdare să citesc atâta. Totuși, îmi amintesc, e o carte bună. Îmi dau seama și după sublinierile de atunci din carte.
Mama mă enervează. Mută uneltele agricole de ici colo, deși eu am încercat să le pun într-un loc. În același timp se trezește la 4 noaptea ca s-o cheme pe Musette, pisicuța noastră, în casă. Numita M umblă după flăcăi. Și cred că găsește
Cred că astă noapte sînt prost. Am ieșit afară, m-am uitat la crucea de pe deal, la salcia mea iubită, m-am gîndit la primarul nostru, dar… nimic.
Mi-a zis Maria despre cîine că „păzește” ușa fiindcă îi este foame. Dar n-a zis-o în sens rău, îl iubește și ea la fel ca și mine. Cîteodată uităm să-i dăm de mîncare, cu toate că el latră din cînd în cînd să ne atenționeze. Uit și ies afară. Dau peste el mișcînd din cap și din coadă. Cam îmi spune: Eu te iubesc și așa. Mă întorc și zic: Maria, n-ai ceva să dai la cîinele ăsta?
Nu pot dormi. Afară ceață. Iubita mea salcie plutește într-un fel de apă albă. La fel toți pomii din grădină. Crucea de pe deal abia se vede. Dar e frumoasă și așa.
Scriu acuma sperînd că băieții noștri îs treji, fiindcă la ei e mai „devreme”. Diferența de vîrstă între ei e de patru ani; destul de mare. Cînd erau copii, Vlăduț fugea în jurul casei cu fetele lui Jănică, vecinul meu. Mihăiță – după ei. Dar ăștia, mai mari, i-o luau tot înainte. „Stai cuminte, mergi după ce vin ei” îi zice Maria. Dar el alerga împotrivă. Plăcerea îi era mai mare. Rîdea și alerga în sens invers.
Ies afară și cîinele latră ca nebunul la cîinele vecinilor, care culmea are același glas cu el. Mi-a zis Maria într-o zi: Ai observat că Bambu al nostru are același glas cu cîinele lui Irimiță? Mi-am amintit de povestea a lui Konrad Lorennz. Trecea mereu cu cîinele pe lîngă un gard și cîinele lui se hămăia mereu cu cîinele de după gard. Într-o zi trece pe lîngă gard și acesta era, gardul adică, era rupt. Ei bine, cîinele lui Konrad se trezește bot în bot cu dușmanul lui. Domle, trec unul pe lîngă altul și nu se mai ceartă.
Am văzut un film chinezesc, cred că se chema Croitorul. Era vorba despre o vedetă. Croitorul îi face la un moment dat rochia și se îndrăgostește de ea. Ea decade și ajunge un fel de prostituată. Nu mai are bani, iar el îi plătea întreținerea. Ea este bolnavă și pe patul morții își dă seama că el a iubit-o mereu. Credeți-mă, am bocit ca un bou.
Mo Yan, un prozator chinez foarte citit: „Corupția domină la nivelul politicienilor, dar s-a insinuat în ființa fiecărui cetățean”. Mo Yan vorbește aici despre China, dar parcă aș zice că s-a născut lîngă Carpați.
Cred că sînt un anormal – îi iubesc pe români pînă la aversiune. În același timp, îi urăsc pe cei care îi disprețuiesc pe români, fie aceștia chiar români.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
