Preluat de la un prieten… „Acum vreo douăzeci și cinci de ani, scriau vreo două sute de inși. Azi, avem cel puțin zece mii de confrați în versuri și proză, mulți dați pe față de publicațiile curente și cei mai mulți în manuscris. O atracție bolnăvicioasă îi scoate pe unii din meserie, pe alții din scutec, la o întrecere răzleață, care de-a bușile, care pe picioare, degeaba. Drumul e semănat cu petice și gogoloașe de hârtie, cu peizajul de munte, pe unde au trecut vandalii vilegiaturiști. Calitatea, atât la fetișcane, cât și la genul băiețași, lasă mult de dorit. Băiețoii cu fustă, fecioarele urâte, băbuțele tinerești n-au în cerneală și-n condeie nimic decât o patimă vanitoasă și o streche iritată pentru gloria găunoasă.” (Arghezi, desigur…– 1946) (Preluat de la Claudiu Komartin)
Recitesc din Roberto Bolano, ce se considera real visceralist, despre care am scris mai jos: „Lupe mi-a spus că suntem ultimii real visceraliști care mai există în Mexic. Eu săteam întins pe jos, fumând, și m-am uitat și i-am spus să nu mă fută la cap.”
La Baia Mare, la Cavnic era obiceiul de Crăciun înainte să se facă foc din lemne uscate din pădure și să se dea roate de foc la vale. Obiceiul a rămas și acum. Numai că se dau foc la roți de cauciuc. Pârț!
Prin anii 50 se ridicase un monument al soldatului sovietic în Iași: mare, înalt. Păstorel Teodoreanu, cu spiritul său neastâmpărat, i-a dedicat o epigramă:
Soldate rus, soldate rus
De ce te-au pus așa de sus?
Fiindcă ai eliberat popoarele
Sau pentru că-ți put picioarele?
Bineînțeles, pentru epigrama asta (și altele) Păstorel a făcut pușcărie. Mi-a spus un profesor de liceu: N-a dus-o prea rău acolo! Păstorel, mare gastronom, făcea de mâncare la gardieni.
Maria îmi cere Dicționarul ortografic… Îl caut, îl găsesc, dar dau și peste două cărți pe care am să le recitesc: Patrick Modiano – Câinele fantomă și Cervantes – Nuvele exemplare. Am să le recitesc, da! Mă bucur de pe acum de aceste două lecturi copioase.
Îmi amintesc de domnul Tacu pe care l-am cunoscut pe când lucram la CCSITUMP. Dumnealui era bibliotecar la CUG. Eu primisem printre altele și biblioteca CCSIT-ului. Veneau inginerii, luau cărți și uitau să le mai aducă înapoi. Și mă plângeam domnului Tacu. Iar domnul Tacu: „Lasă, Radule, nu-i nimic. Ai mai pomenit bibliotecar să intre în pușcărie?” Mă făcea să râd, uitam de necazurile mele. Ce prieten bun mi-a fost domnul Tacu!
Ca de obicei, trebuie să merg să dau televizorul mamei mai încet. Se uită-se uită și nu știu zău dacă înțelege ceva. Cred că are nevoie să trăncănească cineva în casă. Pur și simplu. Și cum eu și Maria suntem tăcuți. Îmi amintesc în studenție. Un prieten al meu stătea în gazdă cu soția sa. Gazda băga capul pe ușă: -V-ați certat, mamă? -Nu, de ce? -Păi, nu vă vorbiți nimic. Am crezut că v-ați certat.
Ora 17 aprox. Aud prin ușă: mama se uită la o telenovelă turcească: iavaș-iavaș siktir. Oare înțelege ceva măcar sau e numai ca să treacă timpul? Maria și-a pus niște cartofi la fiert – or fi pentru mine? Sper să nu-i uite pe foc. Mă uit în revistuța armenilor – Ararat. Să mă ierte – cam slăbuță. Altădată era mai bună. N-au bani – ce dracu! Armenii să n-aibă bani? Nu se poate. Gânduri să scriu ceva. Dar o voi face pe hârtie. Pe urmă, dacă va fi cazul, dacă voi fi mulțumit de text, o să trec totul aici.
Ora 8.15. Soarele luminează jumătate din dealul din față. Cafeaua și… „ciocănesc” aici. A trecut „gunoiul”. Mi-am notat de aseară să scot tomberoanele. Vârsta, deh – mi-e frică să nu uit. Merg să bag tomberoanele în curte. Rutină , deh!
Am o cutie rotundă din lemn pe care scrie: Souvenir din Tg. Ocna. Desenele de pe capac (plante și păsări) sunt aproape șterse. Au fost părinții vărului meu, care m-au botezat, într-un concediu acolo. Când vărul meu a lichidat lucrurile din casa de pe Doctor Savini din Tătărași (el mutându-se la bloc) mi-a dat mie cutia, văzându-mă că „fac zâmbre” văzând-o. O știu din copilărie.
Cunosc ardelenii în primul rând pentru că soția mea e din Baia Mare. Cunosc moldovenii de peste Prut, în special ziariștii, pentru că într-o vreme mergeam săptămânal acolo – scoteam revista Timpul la Chișinău – era mai ieftin acolo. Oooo, și câți prieteni mi-am lăsat în Basarabia. Mai puțin îi știu pe munteni, olteni… Dar peste tot mă simt român.
Am nouă pixuri! Sâc! Galbene, verzi, unul metalic, unul albastru, unul alb cu buline galbene. Sâc! Le dau degeaba. Îmi păstrez doar unul ca să scriu. Problema e: dar ce? Să-mi iau oare un stilou? Pixuri am, coli de scris am, un cap de cal cu corn în frunte (cică poartă noroc), nesuri bugăte, cum zice ardeleanul, dar, cum spuneam, ce să scriu?
Sparg nuci, Maria pregătește de mâncare ceva pentru mama. Ascultăm Maria Lătărețu și cealaltă Marie – Tănase: Foaie verde foi de nuci/Măi, Gheorghiță un te duci?/Mă duc, mamă-n sat la fete/Unde dorul mă trimete.
Coleașă conferențiază: Citește ceva despre educația multiculturală sau despre managementul timpului, a stresului, a fîsului, mă rog, o zeamă lungă din asta fără de interes și finalitate, dar la modă după noul standard paneuropean. Încearcă să-și moduleze vocea spartă, cu afectarea și grija pentru efect a actorului care vine în avanscenă să zbiere un aparteu și pentru amărîții ăia de la cucurigu. Din cînd în cînd se oprește din citit și vorbește liber, farfuridic însă. Se axează pe cîte o idee peltică, o apucă strîns, îi dă drumul, iar o înșfacă, îi dă ocol hermeneutic (că omul nostru e hermenăuc), pe urmă iar o scutură (o zghihuie ar zice Humuleșteanul), așa cum face mîța cu un șoarece mort. Să zicem că… Dar chiar și așa, chiar și așa… nu numai că, așa cum am afirmat înainte… cum tocmai ziceam… precum argumentam… acest management, acest set de principii, de practici, aptitudini și sisteme, utilizate pentru… căci management vine din latinescul manum agere, a conduce cu mîna, da, această acțiune, despre care vă vorbesc astăzi, acest ansamblu de acțiuni mai bine zis, acest proces, o abilitate… în sfîrșit, managementul propriu-zis reprezintă mai mult, cuprinde ceva mai cuprinzător decît o simplă evaluare operativă și postoperativă a rezultatelor organizării, oricît de eficientă, oricît de benefică, oricît de impresionantă ne-ar părea nouă; el constituie, stă la baza verigilor organizatorice ale organizației, ca și ale fiecărui salariat, membru, actant, de identificare a abaterilor de la obiectivele, scopurile, țelurile, mă rog, normele, normativele și standardele prestabilite și a cauzelor care le-au generat, precum și de adoptare a măsurilor care asigură eliminarea abaterilor, menținîndu-se echilibrul dinamic, motrice, energic, veloce al organizației.
O după-amiază… E ora cinci și încă de pe la patru jumătate au început să treacă mașinile: mai întîi taximetriștii grăbiți să prindă venirea trenurilor de dimineață sau spargerea chefurilor de sîmbătă seara. Un agent de pază trece în pas militar, trăgînd oftînd din țigară, zorindu-se să ajungă la primul autobuz. O pisică mică și neagră (desigur, toate pisicile sînt negre noaptea!) trece strada recent asfaltată, uitîndu-se în toate părțile. Cocoșii cîntă fără chef, probabil indispuși de vîntul care leagănă molcom copacii și stîrnește mireasma tufelor de liliac. Șirul de pomi fîșîie calm din depărtare spre apropiere: Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasăăă… Cățelul, care m-a urmat pînă la poartă, se întoarce zgribulit: Mă duc, poate mai prind un pui de somn. D-apoi intru și eu în casă. M-oi apuca de scris. Mi-aș mai face o cafea, dar dușmanul ăsta, numit cord de doctori, nu mă lasă.
De bătrânețe… Avantajul faptului că mă ramolesc. Am uitat lumina deschisă la baie. Da, dar cînd mă duc a doua oară, nu trebuie s-o mai aprind.
Motanul nostru, Putin, intră în casă. N-am ce-i face. Hai, mă, să-ți dau niște oscioare. Deschid ușa și-i arunc o bucată de aripă de cocoș pe care l-am omorît acu două săptămîni (eu îs ucigașul, na, vă spun și asta) Arunc carnea, dar nu-l văd pe cîine, care, bineînțeles, o și bagă în bot. Putinică ce face. O ia înspre cealaltă ușă: hai să-i dai cealaltă bucată. Desigur, i-am dat-o. Acuma mă gîndesc să mănînc niște orez. Atîta mai am. Sigur, Maria mea rîde citind lucrurile astea. Mai ales antepenultima propoziție.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
