TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

A venit  un alt an și te gîndești, cu oarecare părere de rău, că nu mai ești tînăr. Asta pe de o parte. Vai, dar prin cîte nu ai trecut în viață! Prin cîte nu are de trecut un tînăr! De ce să invidiezi tinerețea? E o prostie. Bine că nu voi mai fi tînăr, că nu voi mai căra încă o dată atîtea poveri în spate! Bine că am șaizeci și! Pe de altă parte, te gîndești și la faptul că se apropie marginea gropii. Dar asta e de obște tuturor – te încălzește oarecum ideea.

 

De Crăciun… Au venit trei colindători – doi mai mici și unul mai mare. După ei – un cățel mititel. Au cîntat fals, finalul l-au dat peste cap. Ăl mai mic dădea să mai zică ceva, dar cel mare: „La anul și la mulți ani!”

Dar, dă! au fost colindători.

Au ieșit, au închis poarta. Dar au uitat cățelul în curte la noi. Am ieșit afară, i-am deschis poarta, dar îi era frică de mine. Am intrat prin glodurile din grădină, ca să-i fac loc. În fine, cățelul a ieșit în fugă, schelălăind de frică.

Întorcîndu-mă cu „talapatițe”(cum zice mama) pline de glod, dau peste o napolitană cu ciocolată – o pierduseră colindătorii. Vin în casă și mă apuc s-o mănînc. La computer, unde „ciocănesc” la traducerea mea. Intră Maria și mă vede cu gura plină de napolitană.

-Gata, te-ai ras pe bot de prăjituri. Nu-ți mai fac

-Nu, măi, stai! Nu am cumpărat-o, am găsit-o de la copii.

 

E ora 5… Nu mă culc. Mă ambiționez să mai termin o pagină de tradus. Ies afară (am băut vreo două ceaiuri), se aud cocoșii și un cîine urlă trist undeva în hăul dealului. Podoabele de Anul Nou sclipesc peste tot – drept să spun, mă enervează. Numai luna „sfîntă și clară”, cum spune Poetul! Mă întorc la balerina Dașa din traducere, care cugetă despre „Lacul lebedelor”: „Toți au învățat numele noii supervedete ruse: BELOVA. Acesta licărea pe tabloul din piața Piccadilly – iar apoi pe ecrane apăreau mîinile ei lungi, care făceau o mișcare din „Lacul lebedelor”. Nu valuri ca la Plisețkaia. Dașei i-a părut întotdeauna prea moscovit, prea naiv: dacă e lebădă, atunci să fie și valuri, pff! Nu mișcările rotunde, reținute, chiar timide, foarte rusești ale Ulanovei. Nu cele nervoase, expresive, ca ale Malikovei. Ci lungi și ușoare, ca un reflux argintiu. Ale ei proprii. Irepetabile și recognoscibile ca o scriere de mînă.”

 

Păpădie… Am găsit în ogradă floricica galbenă, care pe la noi se cheamă „curu găinii”, iar corect politic se zice „păpădie”.

Și mi-am amintit de tanti Frăsina, sora mamei, care-i spunea nepoțicii.

-Hai, Felicia, să culegem curu găinii.

-Nu, mamă, nu mai spune fetei așa, spune-i păpădie, că așa se cheamă, -îi spunea fiică-sa, nana Jenica, coșcogea profesoară universitară.

Peste cîteva zile iar o aude pe mă-sa:

-Uite, Felicia, curu găinii!

-Mamă, dar ți-am zis să nu mai zici curu găinii.

-Bine așa am să fac, dar cum ai zis că se cheamă?

 

Cu mască… Văd din casă, peste computer (sînt cam 20 de metri), un bărbat care trece pe drum (mai înainte a „trecut” un mort, bineînțeles, dus de alții). Văd numai capul bărbatului: are părul alb și o barbă verzulie. Doamne, au început și ăștia să-și vopsească părul?! Pe urmă am înțeles. E din cauză că nu mai văd așa bine – verzulie era masca.

 

Cu altă mască… Cînd intrăm la supermarket, o cucoană cu glas metalic ne comandă: „Aici nu se intră decît cu mască!”

-Hai, Maria, să ne dezbrăcăm!

Cumpărăm printre altele niște felii de cașcaval cu niște borte parcă făcute cu bormașina bosch. Pe pungă scrie: „Diferența este în buzunarul tău”. Mă caut în buzunar – nimic.

 

Un vîrf de cuțit de țicneală… Îmi vin prea multe gînduri deodată în cap. Paradoxal pare, dar asta e marea problemă cînd începi un text: să aduni toate firișoarele gîndurilor într-un singur șuvoi, pîrîiașul de la doi pași al copilăriei mele să aflueze într-un Mississippi sau măcar     într-un Bahlui atît de hulit de unii. Mișu Ursachi scria într-un text cum a vîslit cu pagaia într-o canoe pe Bahlui, a trecut în Jijia și de acolo în Dunăre și, prin Deltă (în fine, nu ai pe unde prin altă parte), în Mare. Da, cam așa ceva trebuie în acest melting pot literar: muncă și un vîrf de cuțit de țicneală.

 

Plumb… Gheorghe Andone Vasiliu alias poetul George Bacovia nu-i putea suferi pe poeții bucureșteni. Îl indignau pur și simplu. De aceea se revolta adesea împotriva lor. Îmi duc eu zilele într-un tîrg pluvios, își zicea, în crîșme umede și murdare, dar bucureștenii parcă ce fac, dacă trăiesc o viață zgomotoasă și plină de plăceri? Cîrnați! Nimic. Opera lor e zero, ba, ce spun eu, zero barat. Mă paște anemia, lîncezeala și deznădejdea, rîd eu hidos, dar parcă ce răsare de sub rîsetele contagioase și optimismul de paradă al bucureștenilor? Nimic. Creație ioc! Zgudui eu cercevelele la fereastră cînd mă întorc de la crîșmă, răcnesc la ploaie și rîd în „hî” și „ha”, dar viața bucureștenilor e o poză, domnule, o prefăcătorie jalnică; trăiesc într-o lume de minciuni. O fi avînd Agatha sînii surpați, dar ce folos că bucureștencele îi au țonțoroi? Cîrnați! Le mănîncă ftizia cu tot pieptul lor voluminos. Merg eu la crîșmă cu banii șparliți din portofelul Agathei, mă afund prin măhălăli, dar eu am Operă, domnule, cu O mare. Pe cînd ei ce operă au? Cîrnați! Umblu eu bîjbîind prin odăi, calc covoarele cu bocancii murdari de glod (bucureștenii nu știu că „glod” înseamnă „noroi”), cad pe jos și nu mai tac din gură – da, recunosc. Dar eu scriu Poezie cu P mare, pe cînd bucureștenii cu poezelele lor sînt de cacamaca. Iar pe urmă nici nu le mai ajungi cu prăjina la nas! Se fandosesc, se sclifosesc. Cîrnați! Sînt dezgustători cu făloșenia lor. Nu-i mai suport, zău! Pe cînd eu, domnule… Oi fi eu într-un tîrg pluvios, dar… eah!

Viața este puternică… A pătruns şi în perimetrul cimitirului, iar cimitirul s-a supus, ajungînd să fie parte a vieţii. Pe lîngă morţi, cimitirele mai au o populaţie a lor: cerşetori, bătrîni năpăstuiţi de soartă, bolnavi, bolnavi simulanți, gîngavi, cretini de-a dreptul. Pentru aceştia nişte femei, conduse de o fată iute ca prîsnelul, pun albituri pe morminte, pe care aşează colaci, colivă, fructe, batiste ieftine. Niște ciocli nebărbieriți înmînează oamenilor colaci cu lumînare și batistă. Unul din ei își face de lucru alungând niște copii cu șuturi în fund. Doi țigănuși se ceartă pe colaci, ocazie cu care creștinii află că mamele lor sunt niște curve patentate. Pe ici, pe colo se simte și aici extracția rurală a „praznicului”. Îmbulzeli la canistrele de vin. Figuri patibulare chinuite de arsura bruscă a băuturii. Ceară scursă pe colaci. Demnitatea umilă a unor oameni săraci. Cîte nu poţi vedea în doar cîteva minute sub cîrpa de cer murdar de deasupra cimitirului! Unei cerşetoare cu coc gri, nespălat i se dă de-ale gurii şi un pahar cu vin. Soarbe întîi vinul. Îl dă peste cap zgomotos, dintr-o suflare. Apoi aruncă colacul cu lumînare într-un tufiş şi se mai încolonează o dată la paharul cu vin. Fata iute ca prîsnelul îi mai toarnă un păhărel.

Un primar… Sârbu Petre, mecanic de locomotivă. Oamenii au simțit de la început că are inimă bună. De la gazdă și până la Primărie avea de mers o sută de metri și de fiecare dată se oprea pe drum de șase-șapte ori să vorbească cu diverși veleșteni de una, de alta. Avea un obicei Sârbu. Îi plăcea să glumească, rostind cuvintele cu silabele inversate. De pildă, zicea „Lutsa!” nu „Salut!”, „Ce mai cifa?”, adică „Ce mai faci?” sau „Nebi” în loc de „Bine”. Ridica pălăria din cap când întâlnea femei pe drum, de se împiedicau de bolovani femeile de uimire. Până atunci nici un primar din ăsta pus de comuniști nu scotea pălăria din cap în fața femeilor. Sârbu urca copiii pe batoză, scotea din buzunare și le dădea niște bomboane năclăite și pline de fire de tutun. Îi plăceau tare mult copiii. Cică acasă avea vreo șapte. La strânsul cotelor era îngăduitor, îi păsuia pe oameni. Din cauza asta n-a stat mult primar. L-au schimbat că era prea moale și „pactizează cu chiaburii și mijlocașii greșit orientați politic”. L-au acuzat că a anunțat de cu seară pe boierul Osoianu că a doua zi dimineață urma să fie arestat, iar acesta a fugit. Însă nu au avut dovezi. A fost totuși chemat la Securitate, anchetat, numai el știe ce-a tras. După aceea Sârbu s-a întors la meseria lui. Și atunci când câte-un veleștean îl vedea la Depou cocoțat pe locomotivă, îi striga: „Ce mai cifa, nea Petrică?” „Nebi, mă, nebi”, zîmbea el cu toată fața mânjită de unsoare.

Citesc un titlu în ziar… „Primul protest de amploare cu care se confruntă noul guvern” În textul articolului însă se vorbește de cîteva zeci de angajați ai Penitenciarului Iași, care au ieșit în fața Prefecturii. În fotografie se văd maximum douăzeci. Asta e „amploarea” respectivă.

Și, pentru că tot e Anul Nou, să vă spun una hazoasă de la Fan-Fan cu un gardian de la pușcărie. Acesta obișnuia la ora prînzului să vină în fața celulelor și, în fața deținuților, să-și deschidă pachetul cu mîncare: 

-Ia să văd ce mi-a pus nevestica mea!, spunea gardianul. Și mînca acolo, iar deținuții de după gratii înghițeau în sec.

Într-o zi zice iarăși:

-Ia să vedem ce mi-a pus de mîncare nevestica mea.

Iar un deținut:

-Un căcat!

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…