Pe 25 februarie o să împlinesc o vârstă. Nu vă spun care, dar nu are importanță. Cert este că murise Stalin și a venit în loc Hrusciov. A murit dracul și a venit taică-său, zice românul. Iar la noi era Dej, un obedient al rușilor. Cred că nici nu putea face mai mult. Important este să nu mor până atunci. Nu, n-am nici o boală și nici nu am de gând să dau colțu. Nu, nu mă felicitați. E pe 25 februarie, v-am spus. Părinții mei s-au bucurat tare atunci. Un frate Eugen, mai mare ca mine, murise mai înainte. După moartea lui, la câteva luni, a apărut și la noi penicilina. Un medic a spus mamei: „Uite, să fi avut penicilina copilul ăsta era în viață acum”. Și o cumnată i-a spus mamei: „Lasă, cumnată, că ai să faci altul” . Îmi venea să o strâng de gât, spune și acum mama.
La zodie îmi zice: Voi câștiga 60 OOO de dolari, Silviu L. mă va chema la editura Polirom: Hai, domle, ia și trimite o carte la noi, voi deveni celebru pe ulița mea și pe bulevardul Ștefan cel Mare din Iași (numai focuri de artificii mi se vor închina), voi fi invitat în America și Rep. Dominicană (voi fi invitat să mă cazez la dominicance trăsnet, de peste doi metri), primarul Tomeștilor mă va… mă va… și mă va. Și mâine mă voi bărbieri. Așmăzău (Așa să m-ajute Dumnezeu)!
Zăpadă… zăpadă… zăpadă. Asta am vrut, asta avem. Pe dealul dimpotrivă (aproape de casa lui nenea Fănică) o casă cu ferestrele luminate. Să fie de la lumina electrică sau de la soare, care ar trebui să răsară? Nu prea mai văd. Pe drum nici o mișcare – doar mașini. Se luminează. Păsărelele trec dintr-un copac în altul. Mașini trec grăbite la vale – la serviciu. Ar trebui să ies afară – să rânesc zăpada. Mă urnesc greu. Las să se facă lumină ca lumea! Cafeaua și… A trimis Doina un pachet mamei. Cred că ăia de la Poștă au tras ceva înjurături – pachetul e greu. Multe dulciuri care-i plac mamei. Dar nu știe că mama nu mai bea cafea de mult. Ce-i drept, era mare cafegioaică. Are 94 de ani. Oricum, Doina ne-a scris să ne reținem ce vrem din pachet.
Tata și frații săi au mers și a divorțat-o pe tanti L., sora lor, de unul Ciolan. Asta demult, nici nu eram eu pe lume. Pe urmă tanti L. s-a măritat cu unul, R. Era un om tare bun. Dar nici cu ăsta nu s-a înțeles. A divorțat și de ăsta. Spunea tata: „Dar cu ăsta ce-a mai avut? Că era pâinea lui Dumnezeu.” L-am cunoscut bine pe nenea R. în timpul facultății. Repara aparatură fonică la universitate. Era, într-adevăr, pâinea lui Dumnezeu. „Radule, mi-a zis, acum schimb femeile ca pe cămăși”. Mă iertați dacă am mai scris asta: nu mai țin minte.
Ascult Maria Tănase: „Culcă-te și te abuă”… Doamne, frumos îi!
Ce-o fi căutând Chopin lângă Ion Dolănescu? Sau invers? Așa am găsit. Doamne! Rămâne să mă gândesc.
Un text de Puiu Damian Spiridon. De milioane! „Ți-ai luat mini-drujbă, faci mini-treabă, nu că mini-treaba n-ar fi bună, sau de disprețuit, cum ar fi mini-penisul de exemplu, ești tentat să-l disprețuiești la altul, să faci bancuri, gargară… poți să trăiești bine mersi cu o mini-drujbă în casă, așa cum trăiești bine-mersi cu mini-penisul tău, de care nu faci niciodată mișto…”
Vișinii cu frunze roșii sus și verzi la bază (la baza vișinului). Cerul albastru întunecat, dar și soare. Nucii fără frunze, doar cojile și nucile rămase. Un vecin, Lică, s-a oferit să-mi dea un „harag” lung să-i bat. L-am refuzat. Lasă așa mai moldovinește: încet, încetișor și pi loc. Tot cad nucile . Le culeg în fiecare dimineață. Aș vrea să fac o „ieșire”, dar soția are pregătire cu o elevă. De scris – ca câinelui a linge sare. Na, frate!
O elevă pe vremea aia a zis la o serbare: „De la comuniști învățăm cotoroanța”. Săraca fetiță nu știa ce înseamnă cutezanța. Bineînțeles, sala a râs, noi, profesorii, am pus nasul în jos. Dar fetița, avea cumva dreptate.
Am pe masă, pe pervaz, etc. nuci. Eu nu prea mănânc nuci. Aștept „rozătorii” – soția, copiii. În altă dezordine de idei: mi-am pus pe masă o fotografie cu mine din 29 iunie 1958, de Sf. Petru. Țin cu stânga coada de la vermorel, iar un deget de la mâna dreaptă îl țin în gură. Știu și cine mi-a făcut-o – nenea Rotundu, soțul de atunci al mătușii Lucreția , sora tatei. Nenea Rotundu și mătușa Lucreția au divorțat. Tata și frații săi au mers la Iași la mătușa Lucreția și l-au alungat pe Ciolan, primul soț. Acum mătușa voia să divorțeze și de Rotundu. Și a divorțat. Zicea tata: „Cu Ciolan a avut ce a avut, dar cu ăsta ce a mai avut? Că e pâinea lui Dumnezeu.” Într-adevăr, Rotundu ăsta era un om de treabă. Când eram student, l-am cunoscut la Universitate, repara aparatura electronică de acolo. Îl „curtau” profesoarele că le repara radiourile și televizoarele. Domnul Rotundu divorțase de mătușa Lucreția. „Băi, Radule, acum schimb femeile ca pe cămăși”.
Gheorghe G. avea niște ciubote cu carâmbii răsfrânți de culoarea noroiului. Își punea paie și pleavă în ciubote din când în când. Ah, plăcerea de a călca pe niște paie proaspete: un rând de paie, un rând de clisă, de sudoare acră, tovărășească, iar un rând de paie, iar un rând de clisă bătucită – dialectic. Forme îmbrățișate. Cum atingea Pavel Corceaghin (cei mai în vârstă poate își amintesc personajul) sânii fetei de burghez. Gheorghe G. lucra la IMAMUS -Iași.
Un doctor a lecuit pe unul, un văr de al meu, care avea urechile înfundate. Dar tot binele e spre rău. Când a ieșit pe stradă, era un vacarm monstruos. Permanent îi era frică că o să dea o mașină peste el.
Vin de afară, câinele se ia în urma mea. Las ușa deschisă, el rămâne în așteptare. Mă, trebuie să-i dau ceva. Deschid frigiderul: o bucată de cârnat. I-o arunc. Maria se scoală după o oră. „Tu ai mâncat cârnatul ăla?” „Da” zic.
Plouă, dar privighetorile își cântă dragostea. Proștii de câini tac, numai în depărtare aud un tren. Crucea de pe vârful dealului abia se zărește în ceață. Și iar privighetorile. Doamne, cum să nu fii fericit!
Trec pe lângă bulgării de zăpadă ai boldonejului, anul ăsta mai mici fiindcă a înflorit mai mult decât de obicei. Și mi-am amintit cum îi spune mama: omețel. Ce cuvânt frumos! Dar trebuie să fii moldovean ca să-l pricepi.
Ieri beam cafeaua la masa albă, aia cu două scaune albe, și un puiuț cade de sub streașină: Mă, puiuț, care începi să zbori. Norocul tău, că acu te mânca mâța, care umblă pe aici, nu fi prost, că acuși vine. Iar ea sau el, că nu pot fi sigur, vrabia-i pui, dar dracu știe de când îi, așadar ea, temătoare și proastă, își ia zborul, căzuse din cuib, Era primul ei zbor, presupun, trece ca o boare pe lângă obrazul meu, uite așa, neapucând să mă bucur – parcă m-ar fi atins Dumnezeu!
Am zărit-o o dată pe mătușa prin oraș, cu cociugele goale în mână, venea de la piață. Eram cu Nela, colega mea, poate mai erau și alți colegi, nu-mi mai amintesc. M-am făcut că n-o văd. pe mătușa. De ce? Să fi fost teribilismul, jena prostului de adolescent care de-abia își lăsase opincile la barieră? Oarecum. Nu, n-am fost niciodată un personaj dickensian rușinat de cei din mediul său de origine. Totuși, ceva-ceva trebuie să fi fost. Slavă Domnului că nu a durat boala asta de novice dezopincat. Cum să apar eu în fața colegilor cu femeia asta grasă de la țară cu sprâncenele îmbinate, veșnic încruntate, cu batic legat sub bărbie și cu capotul de diftină bătrâncios? Nu-mi spusese Nela în una din plimbările noastre lungi, cvasisexuale, strecurându-și mâna subțire sub brațul meu: „Tu ești de la țară, dar parcă ești altfel.” Cu ce împurpurare veselă și dezamăgită am simțit lovitura acestor cuvinte!
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
