Un evreu rus depune actele să emigreze în Israel. E chemat la cadre ca să explice motivul: Am acolo un frate orb și nu are cine să-l îngrijească. Atunci scrie-i să vină aici, țara noastră o să aiba grijă de el. Tovarășe comisar, nu m-ați înțeles, fratele meu e orb, nu nebun!
Un fel de banc spaniol – O grădină. Unui bărbat de 73 de ani i se ia un interviu. Intervievatul se destăinuie: „Sunt fiu de părinți exilați. Până la vreo 27 de ani, cu puțin înainte de tranziția politică, nu am putut reveni în Spania din cauza lui Franco. Pe tatăl meu, săracul, nu știam nici unde să-l înmormântăm. Mama mea a petrecut mare parte din viață în cărucior de invalid. Acum am 73 de ani. Cu niște luni în urmă mi-au tăiat 30% dintr-un plămân. Nevastă-mea e emigrantă. Am cu ea trei copii. Din trei lucrează doar unul, cea mijlocie, însă fără plată. Toți, incluzând nepoții, trăiesc din venitul meu. Fata cea mare tocmai a divorțat. Ginerele meu, pus pe droguri și alcool, a lăsat-o cu doi copii. Fiul cel mai mic, încă trăiește în casa mea, și pe deasupra s-a căsătorit cu o femeie divorțată și a adus-o să trăiască la noi in casă. Aceasta doamnă lucra înainte, avea un post bun, însă de când s-a mutat în casa mea nu mai face nimic. Acum au două fetițe care și ele trăiesc sub acoperișul meu, și, culmea, cu criza, anul ăsta aproape nu am putut merge în vacanță. Nici nu am putut serba faptul că Spania a câștigat Mondialul de fotbal. Pe deasupra, soțul fiicei mele mijlocii are probleme cu justiția. Când am aflat, aproape am leșinat și era cât pe ce să pierd un ochi când m-am lovit de o ușă. Tocmai ce m-au operat pentru că mi-am fracturat șoldul”. Ziaristul comentează cu un aer preocupat: „Majestate! Nu cred că situația dumneavoastră este chiar atât de rea!” (Radu Părpăuță, Un gând / Friptura de vițel / Un fel de banc spaniol / Salcia)
De tinerețe… Pe cînd lucram ca profesor în satul Burdusaci, aflat la 54 de kilometri de Bacău, cel mai apropiat oraș, veneam des acasă, lîngă Iași: mama era singură, Și așa rudele îmi reproșau că vin prea rar, eu mă apăram spunînd că timpul e scurt (veneam vineri seara sau sîmbătă dimineața și plecam duminică seara înapoi), apoi drumurile astea le „rupeam” din amărîtul meu de salar de profesor. În fine, nu mai spun cît de greu îmi era să mă las dus de acasă… Ar fi multe de povestit. Altădată. Într-o iarnă, în ianuarie, am întîrziat luni la școală. Autobuzul era aglomerat, „Șeriful” (un șofer tare de treabă, așa-i ziceam noi, Șeriful, că purta o pălărie neagră, largă) mi-a deschis ușa din spate a autobuzului și așa am putut să mă îngrămădesc și eu. Am ajuns pe la ora nouă, era vînt și viscol, satul pustiu. La școală intru în cancelarie – nimeni! Aceeași încăpere neprimitoare, cu soba spartă la portiță, prin care ieșea veșnic fum, cu masa scrijelită pe care nimeni nu s-a gîndit vreodată să pună o față de masă, cu tablourile atîrnate pe pereți ale unui pictor născut la Burdusaci, tablouri pe care cineva scrisese cu negru și mare, să se vadă, numărul de inventar, cu hîrtia lipită de perete pe care directoarea scrisese mare: PROGROM DE ACTIVITATE. Eu și cu Mihăilă, profesorul care îmi îndulcea zilele cu umorul lui, ziceam Pogrom de activitate. Mi-am dat seama că nu am auzit nici pe hol, cînd venisem, vreun zgomot, nici măcar scîrțîitul băncilor paradite din clase. Ies pe hol și deschid ușa la o clasă – NIMENI! La altă clasă – NIMENI! Parcă picase bomba cu neutroni, aia care omoară oamenii și lasă clădirile în picioare. Sau parcă eram într-un tablou de Giorgio de Chirico, cu peisaje urbane pustii. Unde-s? Era luni, practică agricolă nu putea să fie în miezul iernii. Mi se oprise mintea în loc. Alte explicații nu mai puteam găsi. Pe urmă parcă am auzit un zgomot la clasa ultimă, tocmai de la capătul holului. Merg și deschid ușa și un val de căldură umană mă inundă: „Hai să dăm mînă cu mînă / Cei cu inima română…” Glasuri firave de copii, dulci, dumnezeiești, așa le-am receptat atunci. Cu greu mi-am putut reține un sughiț de plîns. Era 24 Ianuarie.
Biletul de învoire… Din cînd în cînd caut hîrtiuța cu pătrățele, ruptă dintr-un carnețel, pe care Profesorul Priscornic și Emil, ambii duși din această lume, mi-au scris biletul „de învoire”. Am petrecut împreună cu Emil o noapte la Profesor. Nici nu îndrăznesc să vorbesc în amănunt despre dulceața discuției de atunci, de aburul prieteniei care te învăluia. Ar însemna să le destram. La un moment dat le-am spus: Ce mă fac eu cu soția? Lasă că te învoim noi, mi-au zis. Și Prischi, cu veșnica lui țigară, ținută la tîmpla stîngă, s-a apucat să scrie acest bilețel. E scris în maniera absurdă din Însemnările unui nebun de Gogol. Am contribuit cu toții la „biletul de învoire”. Apoi Prischi l-a îndoit și mi l-a înmînat ceremonios, în felul lui greu imitabil. Recitind azi textul haios, am sentimente greu de deslușit, imprecise ca un fum de țigară încolăcit și apoi pierdut în văzduh. De bună seamă că petecul acesta de hîrtie poartă o nostalgie în el, deține ceea ce japonezii numesc mono no aware, o stare care s-ar putea traduce aproximativ prin „tristețe a lucrurilor”. Un personaj din Sembazuru (Stol de păsări albe e tradus titlul), romanul lui Yasunari Kawabata, e convins că o ceașcă de ceai shino poartă straniu amprenta rujului de buze al Doamnei Ôta, moartă cu mulți ani înainte. Miros „bilețelul de învoire” și simt emanarea transparentă a fumului de la țigara lui Prischi de acum un sfert de veac. (Radu Părpăuță, De tinerețe / Biletul de învoire )
Acum în presă nu se mai scrie bulibașa argintarilor, ci liderul argintarilor. Tot un drac!
Dimineață. Maria încă doarme. Ora 8 și un sfert. O să prindă suta (din greșeală am scris sutra) Pe deal mugește o vacă. Probabil au uitat-o fără apă. Un om, când îi e sete… Vaca , săraca… Păsărele o mulțime în cei doi nuci, în vișini. Și mașinile au cam trecut. Doamne, frumoasă-i lumea Ta!
Sâmbătă, ora 11 fără un sfert. Pe deal, la cimitir se aude slujba. Popa se mută de la un mormânt la altul cu rugăciunile și o talancă anunță. Mașini bâzâie pe drum sub cerul înnorat. Păsări trec grăbite pe cer. Vine ploaia: Cum zice mama: Ad-o, Doamne! Parcă e așa de când lumea! Așteptăm pe Vlăduț și pe Tania să vină din Basarabia. Fericiți copiii noștri că pentru ei comunismul s-a rezumat la faptul că i-au scos ochii lui Ceașcă cu boldul Pe urmă vor merge în Franța. Vai de mine, să știe Ceaușescu de dus-venitul ăsta s-ar întoarce în mormânt! Dar cine mai știe de Ceaușescu? Un vetust ca mine.
Am văzut la o doamnă fotografia unei pisici. M-a șocat. Semăna perfect cu pisica noastră, care a dispărut acum vreo lună. Am să arăt poza și Mariei – să văd ea ce zice.
Cum dispar pisicile astea! Niciodată nu vine să moară acasă. Mister total!
Visez la școala care te căuta de păduchi, nu de droguri.
Din sfaturile pentru berari. Nu uita ca berea scursă în tava de sub dozator s-o verși din când în când în halbe. Înainte de asta însă, mai toarnă în tavă două-trei halbe pline ochi cu apă; Tot astfel, stoarce bine spălătorul tot în tavă (cele mai bune storcătoare sunt cele de acasă, făcute din vreo cârpă cu care ai curățat parchetul sau din vreo treanță). Că ți-ajunge după ce atâția ani ți-ai mâncat ficații cu toate lepădăturile.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
