Când este trecutul nu sunt eu
Iar când sunt eu nu mai este trecutul!
Și cât voi fi eu nu va fi trecutul.
Am fost într-o vreme traduc(ă)tor, adică, zice Luca Pițu, unul care face plozi muzei altuia. Așadar, un curvar infatigabil.
Am lucrat în grădină de la 6.30, am scos stânjeneii puși de mama acum vreo 30 de ani. Acum (merem în oraș: eu nebărbierit, dar hotărât, strig ca un actor sârb într-un film cu partizani: Zdrau, tovarișci partizanî! Na fașâstî! Și postul mi se potrivește: Vom merge în piață, iar eu voi fi pe post de hamal. Dacă o să citiți că unul a scos kalașnikovul și a tras în țăranii ce vând cu suprapreț , să știți că eu am fost ăla. În sunetul clopotului de la biserică (ca să avem și o tentă ortodoxă) pornim! Vperiod!
Swift scria despre arta minciunii politice, Churchill vorbește despre politicianul care azi promite ceva alegătorilor și le „explică” apoi de ce toate nu s-au realizat. „Specialiștii” noștri nici măcar nu se obosesc să explice de ce. Și prostul votează, votează și iar votează.
Azi dimineață am lucrat cu Maria prin grădină (am prășit roșiile, le-am pus araci, etc) Ce să spun: Mulțumesc, Doamne, că mama m-a adus pe lume în satul acesta dintre dealuri: verde-verde, nuci mari, rămuroși, vișini, maci prin grădină (băiatul care a tăiat iarba a lăsat macii și fragii. Halleluiah! Și acum, dacă interesează pe cineva, merg după zahăr (n-am pentru cafea). Și dacă îmi mai rămâne ceva…
-Cârja este ruda de la țară a bastonului.
-Julieta e o elevă de 14 ani care-și schimbă des iubiții: Robert, Marcelo (sau cu doi de ”l”?), Sylvester, Richard. La un moment dat vine și un Romeo adevărat. Pentru unele Romeo nu mai vine niciodată.
-După căsătorie căprioara se numește adesea capră.
Ca să vă lecuiți de privit la televizor, adică de „vizionat”, îmi permit să vă sfătuiesc următoarele: Așezați-vă liniștit în fața unui televizor închis și uitați-vă pur și simplu în gol. Mai devremne sau mai târziu ajunge să vă creați singur programe mult mai reușite. Poți să pui în aceste emisiuni ale tale, numai ale tale, tot ce-ți trece prin cap. Ai libertatea deplină.
Când venea domnul Pavel, profesorul de matematică din liceu, pe fete în special le apuca tremuriciul. Și domnul Pavel: „Măi, mocuțelor, de ce vă temeți? Uite, mie-mi place de Musteață.” Musteață asta era o fată solidă, cu glas baritonal, care părea că nu se teme de nimic. La un moment dat Musteață a dispărut, nu mai venea la școală. Și am aflat apoi că era la Socola – înnebunise. Iar „mocuțele” domnului Pavel sunt bine merci. Mă întâlnesc cu ele: Majoritatea au făcut cariere, s-au măritat, sunt femei la locul lor. Na!
Moș Ion era prieten de vânătoare cu moș, Gavril, fratele lui bunicu-meu. Baba lui moș Ion murise și el își luase pe una Daria, o basarabeancă mai tânără cu vreo 20 de ani ca el – cu pielea albă, de parcă lucea în întuneric, îmbelșugată la vorbă, la piept și la râs. Dar era o raucă, cum ziceau tomeștenii vechi ai mei. Și merge moș Ion la moș Gavril. Beau vin și vorbeau de vânătoare („anapăda lighioaie îi nagâțul și anapăda țipă” – țin minte replica asta din copilărie) și moș Gavril spune: „Măi, Ioane, măi, ție nu ți-i rușine să trăiești cu curva ceea? Stau să se orânduiască soldații la ea (pe vremea aceea veniseră niște soldați la Tomești). Aluatul nu se face cu drojdie veche, măi Ioane, să știi de la mine.” „Știu, măi Gavrile, da ce să fac!? Ea e cu plusul. Trebuie să-și ogoiască plusul”.
Mi-am cumpărat un elefant. Stați liniștiți – e un elefant de jucărie: indian, îmbrăcat cu tot felul de briz-brizuri. I-am dat și un nume: Surus – Sirianul. Așa se numea elefantul cartaginez al lui Hanibal, cu care a străbătut toată Italia, speriind măreața oștire romană, care nu mai văzuse elefanți.
Veioza arde pe birou zi și noapte. Pe întuneric mă tem ca nu cumva, subit, lumea să dispară pentru mine atunci când ațipesc, din întâmplare. Sau din oboseală. Sau, mai degrabă, din ceea ce se cheamă moarte.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
