TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Pe vremea ceea

Pe vremea când bunicul meu

avea o barbă albă-albă

ca Dumnezeu

stătea pe o băncuță la poartă

lângă fântână

și morfolea pere.

Iar noi, nepoții gălăgioși

ne jucam în jurul lui.

Nucile cădeau de sus

Poc! Poc!

Și apa se auzea clipocind în fântână

Pic! Pic!

 

O snoavă pe care o știu din copilărie, de la tata. Cică pe unul îl duceau la spânzurătoare, dar el tot zicea:

-Ferească Dumnezeu de mai rău!

-Cum, măi, tâmpitule, te spânzură și tu zici „ferească Dumnezeu de mai rău”?

-Păi da, că am văzut cum pe unul îl juchește de chele mai întâi și pe urmă îl spânzură. Așa că „ferească Dumnezeu de mai rău”.

 

Era înainte, „la vale”, o crâșmă unde beau sătenii – la Arvinte. Arvinte ăsta avea faimă de zgârcit. Nu știu: că era chiar zgârcit ori că nu prea dădea „pe datorie”. Și atunci când dădea, o făcea „pe caiet”. Știți probabil că după război au fost doi ani de secetă: 46 și 47. Și oamenii râdeau, după felul dintotdeauna al românului, găsește umor și-n clipele ce le mai grele. Ploua pe Iași, dar la Tomești, lângă Iași, unde era mai multă nevoie de ploaie, nu. Și cică ploaia pornea spre Tomești. Pe la jumătatea drumului ploaia întreba: „La Tomești nu cumva stă Arvinte, cel cu vinul îndoit?” „Ba, el” „Hai înapoi, că la zgârcitul ceala de Arvinte nu mai mergem”.

 

Înainte de nuntă, la țară, știți probabil, se făceau cu o seară înainte sarmale. Veneau femeile, rudele, vecinele, și stăteau până noaptea târziu „la făcut sarmale”. Și o mătușă Tasița făcea niște ghilimoațe strâmbe, avea mâinile reumatice, probabil. Și se ducea „ca omu”, iar între timp un nene le spunea celorlalte femei: „Ia stricați sarmalele mătușii Sevastița, că prea    urâte-s.” Și desfăceau sarmalele respectivei, din foi de varză, din viță de vie – ce era. Când venea de afară, mătușa Tasița se lăuda: „Ehei, câte sarmale n-am făcut eu la viața me”. „Da, eu câte n-am desfăcut!” zicea nenea Neculai. Și femeile râdeau. Iar mătușa Tasița nu pricepea de ce râd.

Să faci sarmalele cât mai mici, cât glonțul, era de mare mândrie. Acum nu se mai fac nunți în sat. La restaurant. Cred că am fost ultima generație de copii care am prins nunțile în sat. Ne fugăream printre nuntași. Pe la 5-6 seara ne spunea câte un gospodar: „Măi, copii, ia mergeți voi acasă.” Și, ascultători, ne duceam. Cam pe la orele acelea veneau nuntașii adevărați. Ziua eram doar noi, copiii, și tinerii cu fetele care veneau doar să joace. Bălteanu cu țiganii lui și alți țigani angajați sub Tei sau în Piața Unirii, că pe acolo stăteau lăutarii toată ziulica, cântau toată ziua – să afle tot satul că e nuntă la Cutare. Apoi zdrăngăneau toată noaptea până spre dimineață, când le cântau ultimilor bețivani sau câte-unui gospodar care „sărise calul” și avea chef să mai „pitreacă”.

 

În copilăria mea mai erau țigani șătrari, care se mutau cu corturile de ici-colo. La noi își așezau corturile puțin mai la vale, într-un loc viran care aparținea lui nenea Jănică Tudor. Noi, băiețeii, mergeam să vedem țigăncușele, care pentru câțiva bănuți jucau tananica, ba le arătau și puțica. Eu, băiat de gospodar, nu mergeam – îmi era rușine. Moș Iorgu venea pe la noi (și înainte la bunicii mei) cu tot felul de tingiri de vânzare. Își lua cu el mereu câte o țigăncușă frumoasă coz. O dată, probabil nu vânduse nimic în ziua aceea, a insistat ca mama să-i cumpere o oală de tuci. La sfârșit mama: „De data asta m-ai țigănit moș Iorgu”. Și moș Iorgu râdea: „Da, te-am cam țigănit”. Cred că râsul acesta lipsit de griji îl făcea foarte popular. Moș Iorgu fusese bulibașă, se pricepea foarte mult cum „să ia” oamenii. În timpul războiului, povesteau oamenii vechi, le-au spus nemții să nu mai aprindă focuri noaptea în șatră. Au aprins și nemții i-au bombardat – vai de capul lor! La începutul „domniei” lui Ceașcă, prin 65-66, s-a interzis migrarea țiganilor șătrari. La noi au fost stabiliți la Ciurea. Cu ani în urmă am fost pe acolo, la Ciurea, cu Maria și l-am revăzut pe moș Iorgu. Nu mai putea merge, stătea între rahați. Striga ceva pe țigănește la un nepot cu buricul gol, care nu-l asculta.

Când moare un poet, toți poeții găsesc de cuviință să-și exprime durerea poetic. Chestiunea este că moartea nu este, după părerea mea, deloc poetică. De aici rezultă un caraghioslâc desăvârșit.

Un fel de banc spaniol – O grădină. Unui bărbat de 73 de ani i se ia un interviu. Intervievatul se destăinuie: „Sunt fiu de părinți exilați. Până la vreo 27 de ani, cu puțin înainte de tranziția politică, nu am putut reveni în Spania din cauza lui Franco. Pe tatăl meu, săracul, nu știam nici unde să-l înmormântăm. Mama mea a petrecut mare parte din viață în cărucior de invalid.

Acum am 73 de ani. Cu niște luni în urmă mi-au tăiat 30% dintr-un plămân. Nevastă-mea e emigrantă. Am cu ea trei copii. Din trei lucrează doar unul, cea mijlocie, însă fără plată. Toți, incluzând nepoții, trăiesc din venitul meu. Fata cea mare tocmai a divorțat. Ginerele meu, pus pe droguri și alcool, a lăsat-o cu doi copii. Fiul cel mai mic, încă trăiește în casa mea, și pe deasupra s-a căsătorit cu o femeie divorțată și a adus-o să trăiască la noi in casă. Aceasta doamnă lucra înainte, avea un post bun, însă de când s-a mutat în casa mea nu mai face nimic. Acum au două fetițe care și ele trăiesc sub acoperișul meu, și, culmea, cu criza, anul ăsta aproape nu am putut merge în vacanță. Nici nu am putut serba faptul că Spania a câștigat Mondialul de fotbal. Pe deasupra, soțul fiicei mele mijlocii are probleme cu justiția. Când am aflat, aproape am leșinat și era cât pe ce să pierd un ochi când m-am lovit de o ușă. Tocmai ce m-au operat pentru că mi-am fracturat șoldul”. Ziaristul comentează cu un aer preocupat. „Majestate! Nu cred că situația dumneavoastră este chiar atât de rea!”

 

Am citit poate chiar eu, mi-a citit sau poate mi-a spus cineva. Dar țin minte că era ceva despre cineva, cum că acel cineva mi-a spus cevaaa, dar ce a fost sau ce-ar fi fost să fie nu știu: era, cum vă spun, despre cineva care a făcut ceva, dar ce „ceva” – dracu știe. În orice caz, dacă aș ști ce era acel ceva, aș fi rupt gura târgului, căci așa ceva despre cineva mai rar!

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…