Era înainte o vorbă la țară: Dacă plouă în mai/Avem mălai.
Ora 8.30 seara. Îmi fac, bineînțeles, o cafea. Și nu mă plictisiți cu sfaturi – mie îmi place seara o cafea! În fine, un fel de pișervaser, nu chiar cafea. Pe geam mă uit la gutui: ca un candelabru, cu flori mari, albe. Duca se trântește în ușă, pe urmă ploaia se întețește, dar curge lin, calm. Duca se ridică și trece la adăpost. D-apoi și Dumnezeu ăsta își curăță weceurile toată ziua. Doamne, îți mulțumesc! Ce primăvară minunată ne-ai adus! Iarăși suntem la sufletul tău!!!
Citesc în presa iașiotă despre matrapazlâcurile „dezvoltatorului” (așa se zice acum) Zămoșteanu. E și o poză a acestuia. Și mă îngrozesc: port plete ca și Zămoșteanu! Am găsit o foarfecă într-un sertar: să mi le tai. Dar al dracului foarfecă – nu taie. Așa că mă autodenunț.
O vorbă (goală) de pe site-urile astea de sport: Cutare „a rupt tăcerea”. Dar când dracu o să rupă vorbăria?
Ora 18.30. Soarele mai are până apune. Trece un avion. Pe drum un băiat și o fată cu un copil în landou. Liliacul (alb) a înflorit. Vecinul Lică și cu Nuța discută pașnic la masă. Duca noastră cu capul ras ca un capucin (și-o fi băgat capul să treacă, cum e învățată, dar i-am astupat toate găurile). Sap în grădină. Noroc că e în spatele casei, așa că nu mă enervează ăștia cu bâzâitul mașinilor. Două femei trec pe drum și discută aprins. Despre ce credeți? Despre ticăloșii ăștia de bărbați. Se duc la crâșmă și…
Nu suport multe, dar în special: trecuțelele astea boite ca niște sorcove care fac gimnastica de înviorare și behăitul lui Becali: bâr, oiță, bâr!
Ora 1.30 noaptea. Nu vreau să fiu ca mama când era la vârsta mea. Țin minte că se plângea mereu că nu poate dormi și se frământa în pat. Când nu pot dormi, citesc (am acum pe masă Goma, Vișniec și Ilișoi – citesc „pe sărite”) sau mă uit la sport. Dacă găsesc ceva tenis, e minunat! Să spun că scriu – aș minți. Nu-mi fac iluzii!
Citesc într-o antologie „16 prozatori de azi”, scoasă de Humanitas. Mi-a plăcut mult Bogdan Răileanu. Ceilalți (câți am citit până acum) nu că sunt răi, dar nu sunt pe gustul meu. La vârsta mea (scriitoricească) îmi permit să fiu năzuros. În rest, dimineața asta am săpat prin vie (ce a mai rămas din ea, că am eliminat-o, nu au rămas decât câteva tufe, ca să mâncăm struguri), am cărat iarba la gunoi (zilele trecute ne-a tăiat-o un băiat cu drujba), am udat nucușorul pe care l-am mutat în fundul grădinii și nu mai știu ce am făcut. Uit, frate, uit mereu. Sau, poate, sunt modest și nu vreau să pomenesc de faptele-mi inglantonice (nu căutați în dicționare, e un cuvânt inventat de mine).
Se „întunericește”, vorba ăluia. Mănânc afară icre cu pâine. Duca apare și mi se tolănește la picioare. Dar nu mai am pâine să-i dau. Rabdă ea. O cucuvaie se vaită în salcie. E vânt. Liniște și pace. Niște nori întunecați se așează chiar pe coama dealului, făcându-l parcă altfel: și mai mare, și mai întunecat. Doar mașinile deranjează atmosfera de seară lâncedă. Cum să nu te simți bine?
Ora 19 . Maria plivește prin grădină. Ea – orășeancă de fel, dă numai cu mâna. Oricât am învățat-o eu să dea cu sapa. În fine, citesc Ilișoi, Eroii mei – o carte minunată. Trag cu privirea în același timp la stratul de lalele roșii pe trecute, ca și la narcisele deja trecute. Nu le-a rămas decât ochiul galben din mijloc. Mama stă afară în scaun, la soare. Vântul îi vântură părul alb, dar ea nu se lasă – i-a plăcut mereu să stea afară. Un trandafir pe care noi îl numim „japonez”, dar e doar de pe aici, de la Mediterana, Tunisia, Algeria. cam așa ceva (am citit nu știu pe unde). E de un roșu aprins, ca și lalele din strat, ca și narcisele albe-albe pe ducă. Ochioase cu un ochi galben în mijloc. Bujorii acuși o să înflorească și ei. I-am mai rărit, dar mi-a fost milă să-i rup prea mult, așa că vor fi tot prea deși. Deocamdată casc gura la salcie: vârful uscat, dimineața vin graurii și fluieră în vârful salciei. Latră câinele vecinilor. Al nostru era adineori sub masă. Acum e rușinos și plecat – are capul de capucin. Are blana roasă în cap, nu știu ce boală a avut. Văd că-și revine. În fine, mă reapuc de citit Ilișoi. Citesc temeinic. Merită. Am de gând să scriu o cronică.
Cu ani în urmă au venit doi meșteri și au lucrat pe aici, la casă. Cel mai tânăr venea cu ambele fetițe, nu avea cu cine le ține. Cea mai mică era o minunăție. Dădea pe goarnă tot ce-i trecea prin cap. Zicea cu nonșalanță: Pe mine toată lumea mă iubește, în special adulții. E mare acum și aș vrea s-o văd. De obicei copiii mici care vorbesc mult, când ajung mari sunt timizi.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
