Cu ani în urmă (mi-am notat într-un caiet) un președinte de colhoz din Republica Moldova relata la radio pregătirile care se făceau pentru iarnă. Și președintele povestea câte centmere (sute de kile) de grâu a înmagazinat, câte centmere de popușoi. Și în final: „Acuma trebuie să mai regulăm și vacile și gata”.
Azi am văzut vaca-Domnului, o gâză roșiatică. M-am tot întrebat de ce îi zice așa. Poate pentru că-i cuminte, stă pe dosul frunzelor, sub vreo bucată de scândură. Nu scoate nici un sunet. Se retrage mereu. Dar de ce vacă? Ei, asta chiar că nu pricep. E mică, tăcută, nu dă nici urmă de lapte… Trebuie să fie vreo legendă ceva… Înainte omul de la țară inventa câte o legendă pentru fiecare plăntuță și făptură. N-avea televizor, așa că scornea el povești.
Of, încă un nes. Tre să vină Maria. Sper să nu vină până… Ea nu citește aici, dar sper să nu mă pârască vreun băiat.
Maria mi-a pus un bilet mare: UDAT NUC!
Da, am găsit un nucușor în ogradă, sub nucul cel mare, și l-am mutat în fundul grădinii. Acum trebuie să nu uit să-l ud vreo 2-3 zile, deși un nuc adevărat nu are nevoie. Numai noi…
Pachița (o chema Paraschiva, de fapt Parascheva, ca pe sfântă) era de loc din Goroni (oamenii zic corect, cum ar trebui să se zică, nu cum au zis domnii în actele oficiale: Goruni), satul mamei mele. De câte ori o întâlneam pe Pachița pe drum nu uita să-mi zică, trăgând un zâmbet cu toată dantura stricată, zâmbetul ei fericit: „Săndica îi fată din sat de la mini”. Mama avea vreo 50-60 de ani pe atunci, dar pentru Pachița era tot „fată”. Au fost și colege de clasă la I-IV în sat. Pe urmă domnul învățător Leahu, directorul școlii, a trimis-o acasă pe Pachița: „Du-te, fată, acasă, că ești proastă ca noaptea!” În fine, nu a fost o metodă prea educativă, conform cu standardele europene de astăzi, când toți bombalăii trebuie să termine o școală, iar învățătorii și profesorii se conformează panevropenește: îi tratează ca pe niște academicieni. Și uite așa putem spune cu mândrie patriotică: Din tâmpit tâmpit răsare! Dar nu mă luați în seamă, după cum vedeți sunt un retrograd cu mentalitate de pe vremea aia. Frații și surorile Pachiței erau oameni la locul lor. Numai ea era puțin candrie, sărită de pe fix. Îl țin minte pe Gheorghe, frate-său. Trecea cu carul cu boi pe drumușorul de la poarta noastră. Știți cum merg boii – agale, molcom. Mi se pare că boii caracterizează civilizația din care ne tragem mai toți, cea țărănească: având mersul încet, cu pasul lor molcom, smulgând câte-o floricică de pe marginea drumului, și rumegând (la noi se zice rugumând) în pace. Gheorghe a ținut ultimii doi boi ai CAP-ului. „Ce era să fac, dom Radu?” mi-a spus domnul inginer Trâmbovețchi. La împărțirea averii CAP-ului a dat ultimii boi pe degeaba lui Gheorghe Goroneanu. Nimeni altcineva nu i-ar fi luat. Trecea Gheorghe, cum vă spuneam, cu carul cu boi pe la poarta noastră. Și Gheorghe, ținând biciul în mână, că el, ca orice bouar care se respectă nu lăsa biciul din mână nici să-l pici cu ceară și se uita într-o revistă de modă, luată din vreun tomberon. Gheorghe se uita la fetele acelea din revistă, înalte și subțiri ca iușca (varga), și-și zicea: „Al dracului fetișoarele iestea!” și râdea blajin. „Câte-or mai scornit românașii, breee!” Apoi făcea un semn cu biciul prin aer.: „Hai, măi, hai, măi Florean! Haida, măi Iambor!” Nu bătea niciodată boii. Ridica doar biciușca deasupra capului, amenințând astfel boii, iar aceștia știau: grăbeau pasul. Cât puteau ei să grăbească. Goronenii se pare că au fost primii locuitori ai satului Goruni. Proprietarii de pământ de aici, mici boiernași, majoritatea „grecotei cu nas subțire” cum zice Poetul, au adus sălașuri de țigani, ca să lucreze pământurile, viile și livezile. Printre primii aduși au fost Goronenii. Când se îmbăta, bunicul lui Gheorghe spunea cu ifos în crâșmă: „Băi, voi ce căutați în sat la mine!” Pe urmă au venit și țăranii români, care de pe unde. Bunicii mei din partea mamei, de pildă, au venit din Basarabia. Fugeau de urgia rusească. Că așa este istoria noastră: împletită până la sânge cu tot felul de cotropitori: ba tătari, ba turci, ba ruși, ba sovietici după aceea… Bunelul, mama, unii veri și verișoare au ochii albaștri și sunt mai blonzii. Eu am ieșit altfel: cu părul negru-negru (în fine, s-o spun pe sfânta dreptate: acum e alb și cam rărit) și cu ochii căprui. Se vede că „m-am dat în partea” tatei, care se trăgea din țărani veniți din Muntenia pe plaiurile acestea. „Ia vezi, dascăle (tatăl meu a fost „dascăl” la biserică, adică cântăreț bisericesc, cum scria în ștatele de plată de la Mitropolie) – îi spuneau consătenii în glumă – atenție la doamna, o fi umblat la țiganii de pe valea Lupului, că băiatul ăsta e prea brunet.” Dar să mă întorc la Pachița. Era scurtă și groasă, cu picioarele groase cât niște butuci. Din foanțele ei de toate culorile, primite de la oameni, cred că un creator de modă sucit de astăzi ar fi putut îmbrăca fistichiu și deci cu succes o fată frumușică la vreo gală de modă la modă, ca să mă exprim așa. E greu să-i spun cerșetoare Pachiței. Nu, nu era cerșetoare, nu cerșea niciodată. Îi dădeau oamenii singuri de pomană. Era suficient să-i vezi ochii mari, inocenți, de vițelușă înainte de tăiere, ca să ți se moaie inima. Unele femei nu-i dădeau nimic, spuneau că Pachița duce pomana la țigani, căci printre țigani trăia, iar aceștia, profitând de naivitatea ei apropiată de prostie, îi luau toți colacii, pâinea sau cozonacul. Dreptu-i, cam așa era. Stătea în fundul bisericii la slujbe, iar femeile, înainte de a pleca, îi dădeau câteva felii de cozonac sau, când nu aveau altceva, câte o bucată de pâine unsă cu zahăr: „De sufletul lui Vasile (Costică, Ion, Mihai, Petrache, etc)” „Bodaprosti”, știa să răspundă Pachița. Iar în zilele Paștelui îi dădeau ouă roșii. Astea-i plăceau cel mai mult Pachiței. Se bucura ca un copil. Într-o zi a venit la biserică la noi un cerșetor din alt sat: unul alb-alb la față, înalt și slab ca toaca. Și acum s-a petrecut o scenă ca din Odiseea. Femeile, cum îs femeile, au uitat de Pachița și îi dădeau de pomană numai noului cerșetor. Pachița s-a uitat cât s-a uitat neajutorată, dezorientată, apoi a început să plângă în biserică: gros, hohotit, cu râuri de lacrimi curgându-i pe obraji. Iar popa, era părintele Guriță, s-a oprit din slujbă și a zis: „Măi, femeilor, măi, dați-i ceva de pomană și Pachiței noastre, săraca! Că ea de aceea plânge”. Și așa a fost. După ce femeile i-au dat câțiva colaci, Pachița „noastră” s-a ogoit. De la o vreme n-o mai întâlneam pe drum pe Pachița cu zâmbetul ei timid și dezgrădit de toate cele. Și parcă mi-era dor să-i aud vorba: „Săndica îi fată din sat de la mini”. Nu mai putea merge, o dureau picioarele. A luat-o Gheorghe, frate-său, cu cotigarul cu boi și a dus-o la el la Goruni. „Că Gheorghe îi inimioara ei”, mi-a zis o țigancă. Acolo va fi și murit.
Întrebat cum a conceput uriașa statuie a lui Zeus, Fidias a răspuns: „Citind pe Homer!” Da, la început este Poetul, apoi vin zarafii de vorbe. Dar fundamentarea lumii este un vis poetic.
Urma să vină Ceașcă la Iași. Unul, care pregătea mulțimea din Piața Unirii cu steaguri, cu flori și cu portretele lui Ceaușescu, striga în microfon: „Agitați ochiul-boului! Agitați ochiul-boului!” Mi-a spus soră-mea care are simțul umorului deosebit de dezvoltat.
Destinul nu-i viață, nu se moștenește și nici nu-i molipsitor; e asemeni geniului. Prin el suntem, iar când plecăm din lume îl luăm cu noi și ne ducem cu el. Dar nimic nu se face în afara lui. Pașii săi nu lasă urmă, dar se cunoaște locul unde s-a oprit. Acolo este un mormânt. Numai el ne singularizează și ne dă sensul propriei noastre prezența. Dincolo de el nu este nimic, dar dincoace – e tot.
Am săpat prin grădină, deși e cam vânt. Dar mai bine vânt decât să stai popâc în fața computerului. Acum sunt obosit, ce vreți! Old man!
De ce și pentru cine să mai scriu? Ah, să pot spune o dată pentru totdeauna: Ende! Ferice de toți aceia care au putut să zică „sfârșit”. Dar cum să sfârșești? Și totuși…
Un dom doctor scrie în ziar despre: „Instabilitatea rotatorie postero-laterală a cotului”. Dom doctor, mă doare-n cot!
Clipe, voi clipe, / Îngerii timpului, / Bateți mai rar din aripi! / Nu-mi scurtați nopțile / Cu graba voastră!
Ora 20.15. Stă să se întunericească, cum zicea un frate de-a lui Ceașcă la proces (coșcogea generalul). Ies afară. Păsărelele cântând – Doamne, ce frumos! Numai noi, oamenii (unii), stricăm frumusețea lumii! La un vecin unul beat tot trăncănește: „Hai, băi, ajută-mă” Să-l ridice din șanț. Fănică: „Stai, dracului, că vin acum”. Narcisele din fața casei sunt o minunăție. Mai mari ca celelalte pentru că sunt mai rare. Duca stă la ușă și se tot scarpină în cap. I-am tăiat ieri niște căpușe de pe cap și acum o mănâncă locul. „Stai cuminte, nu te mai scărpina acolo”. Ți-ai găsit să mă asculte. Am făcut planuri de scris. Mă apuc mâine dimineață de ele. Azi sunt obosit. Am săpat ieri mai toată ziua. Tentat să scriu un articol despre disidenții români. Vreau să fiu ironic, „rău” de-a dreptul. O propoziție: Disidenții anticomuniști sunt la români ca și capra neagră – rari.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
