În Canada un urs a spart o mașină și a băut 69 de doze de bere și suc. A lăsat neatinse doar băuturile dietetice. Bravo lui! Urs simțit. Probabil că nu citește ziarele.
Când mă săturam şi de holboceni, mă duceam la tata la batoză. Cât de frumos lucea batoza în bătaia soarelui, cu ciocul ei de gheonoaie, vânturând pleava. Mă tot uitam fermecat, mă tot uitam, până ce mă lua în seamă inginerul Meder, care nu mă uita niciodată. Mă apuca pe nesimţite de subsuori şi mă ridica sus, pe platforma batozei. Acolo era de mine! Să te uiţi victorios până în zare! Ce mici mi se păreau cei de jos – şi tata, şi inginerul şi nenea Gavril, gol până la brâu, care întindea cu furca din căruţă snopii către tanti Aurora. Platforma tremura toată, zgâlţâită ca de friguri, iar eu mă uitam la tanti Aurora, care apuca snopii ca o zmeoaică asudată, cu fusta albăstrie decolorată intrată între bucile dolofane, şi îi arunca în pântecele nesăţios al batozei. Aş spune că ieşea praf în văzduhul străluminat ca o pulbere de diamante, dar nu aveam eu aşa lecturi pe vremea aceea. Iar batoza începea să ragă şi mai tare. Tanti Aurora, cu fustă albăstrie şi basma prăfuită, lucra şi mai iute, iar din burlanul lung vânturătoarea azvârlea roiuri de pleavă în lumina puternică a soarelui. Iar în preajmă, tata şi alţi oameni aşezau cu furcile paiele în claia care se înălţa încet-încet, îngropându-i până la brâu pe muncitori. Aş fi stat aşa ziua întreagă, dar batoza înfuleca ultimul snop şi apoi huruia în gol. Şi oamenii coborau, căutând sticlele cu apă şi bând cu sete: Dom ‘giner, da’ unde-i berea ceia? Râdeau.
Primăvara are și incovenientele ei. De pildă, că apar muștele. Sfîntul Augustin a scris într-un comentariu că nici el nu pricepe în ce scop a creat Dumnezeu musca.
Puțină lume știe, dar la Paris – capitala culturii și rafinamentului – a existat un petoman, adică un tip care trăgea pârțuri pe scenă și distra lumea. De pildă, pârțul de cusătoreasă – un pârț ca și cum ar rupe pânza. Luca Pițu (eram să zic Pârțu) a scris despre el în revistuța Echidistanțe. Petomanul a și teoretizat chestiunea. A scris, de pildă, că duhul și judecata nu merg mână în mână, sunt osebite ca bășitul de râgâit.
Un posibil început de proză: Povestea e în întregime adevărată de vreme ce am născocit-o de la un capăt la altul… Lazar baci îi povestea cîte și mai cîte lui socru-meu, dar vorbeau numai în ungurește. Îmi părea rău că nu înțelegeam nimic – se vedea din tonul lui că avea talent de povestitor. Ceea ce știu din poveștile lui, știu de la socrul meu. A mers Lazar baci în USA la băiat. Nu l-a anunțat că vine. „Cum l-ai găsit?” a întrebat socru-meu, știind că Lazar baci nu știa boabă de engleză. „Cînd am ajuns în orașul unde locuia băiatul (nu mai țin minte ce oraș, parcă Chicago), am traversat strada și m-am dus direct la un polițist care dirija circulația. I-am arătat adresa băiatului scrisă mare pe o hîrtie. Polițistul a dat un telefon și au venit alți doi polițiști cu mașini. M-au luat, le-am arătat și lor adresa. Pe urmă am mers cu ei cu mașinile claxonînd ca-n filme americane prin oraș. Și m-au dus direct la adresa băiatului”. „Le-ai dat ceva, tu sau fi-tu?” „Nu. Le-a zis băiatul thanks”, a mai spus Lazar baci, rîzînd și făcînd un gest de plecăciune cu pălăria lui de cowboy.
Cînd mergea popa cu molifta Postului (a prostului – zicea tata) nu avea timp să stea la poartă, intra buluc, fără să întrebe. Oamenii știau că, uite, în ziua de cutare vine părintele și lăsau porțile deschise. Tradiția religioasă sau populară, nu știu, era odinioară să se treacă pe la toate casele într-o singură zi. Pe urmă satele mărindu-se, popa umblă în mai multe zile. Așadar, popa intra, spunea rugăciunea, mai schimba o vorbă-două și pleca. „Șăzi, părinte, să ne șadă cloștile”, mai spunea cîte o femeie. Așa era credința: ca popa să stea puțin și să guste din cele pregătite, numai așa „cad” găinile cloște. Întîmplarea asta s-a petrecut într-un sat din Bucovina, mi-a povestit-o o doamnă învățătoare. La o casă era o femeie relativ tînără și văduvă. Cum-necum nu știa că popa umblă prin sat. Și femeia făcea baie – ca la țară, într-un lighean, o covată, mă rog. Popa cu dascălul, după obiceiul lor, intră în casă și dau peste femeia goală. Atunci ea face consternată și rușinată: Vai! Na-ți-o, părinte! Bineînțeles, tot satul rîdea a doua zi: Ia uite, măi, Ileana lu’ Petrea a zis că i-o dă părintelui.
Ora 2.30 noaptea. De aceea sunt acum mai… liric. Tic-tacul ceasornicului, ca și al inimii, aleargă cu timpul în cârcă. De ce și încotro aleargă? Stupidă întrebare, dar și întemeiată! Naivă și fără amintirea eșecurilor trecute și de aceea expusă tuturor stupidităților. De aceea mă întreb: Nu cumva oare cel mai perfect răspuns este Tăcerea?
Scriitorul armean Vardghes Petrosian povestește că într-un sătuc armean, înaintea morții, o bătrânică a rugat pe fii și nepoți să n-o îngroape alături de soțul ei, care murise înainte cu vreo 40 de ani. În tot acest timp ea i-a fost credincioasă: De ce să stea o veșnicie alături de mine, o babă, el, un flăcău? Și rudele i-au îndeplinit ultima dorință.
Azi e Duminica Tomei, pomenirea morților aici, în Tomești. Pe dealul dimpotrivă, în cimitir, se aude clopotul, cum merge popa de la mormânt la mormânt. Și zice o rugăciune pentru cel mort. Cât despre vii, Dumnezeu cu mila! Glasurile oamenilor cresc în intensitate. La fiecare mormânt se dă de pomană și câte un păhăruț de vin. Ca să bei la fiecare mormânt, te faci crup, cum zicea tata. Și te rezemi de cruci, că bietele picioare nu te mai țin. Și trăncănești… trăncănești vrute și nevrute. Unii adorm de-a-mpicioarelea, alții se ușurează pe sfintele morminte, alții… dar mai bine nu vă mai zic. Pe urmă te duci la biserică. Te-a ierta popa… n-are ce face!
Într-un caiet (de fapt, sunt două) al lui Petre Manoliu, pe care mi l-a dat ruda Nica Vlad înainte de a muri este și o descriere a lui Zeida Schonzbit (sper că am înțeles cuvântul și l-am scris corect) administratorului lui Mochi Fișer, care, la rândul lui, era „omul” lui Tache Ionescu, al lui Alexandru Bădărău și al celor din partidul liberal, în frunte cu Ionel Brătianu. „Furnica” era plină cu caricaturile lui: un nas coroiat și doi perciuni spânzurând de la urechi de sub iarmurcă (o căciulă de blană cu fund de postav pe care o purtau evreii avuți), pe chelia care cobora puțin mai sus de ceafă, o frunte enormă, niște ochi scăpărători, diabolici și un zâmbet mefistofelic și subțire ca tăișul unui brici. Un amănunt interesant: Se îmbăia numai la Viena și își spăla și călca lenjeria numai la Londra. Avea intrare liberă la Palat, fără să mai ceară audiență.
Ora 23.30. Ies afară. Mulții câini ai satului se hârâie, „motivându-se” unii pe alții. Un avion vine dinspre București. Lumini multicolore și un huruit pașnic pe cerul întunecat. În casă pe masa de la computer mi-am pus narcise trăsnitor de mirositoare (la noi se zic zarnacadele, Leonaș îi zice coanei Chirița, spectacol pe care l-am văzut încă din copilărie, cu Miluță Gheorghiu, hotărât lucru, cea mai bună Chiriță de-a lungul vremii: Ești frumoasă ca o zarnacade – probabil vorbă turcească) și, năuceală de telectual, păpădie galbenă, care la noi se mai zice curul găinii. Maria doarme. M-aș apuca să scriu ceva ce mi s-a ivit în cap. Dar mai degrabă o să mă culc. Niciodată nu m-a dat ambiția afară din casă în privința scrisului. Eah!
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
