TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Când este trecutul, nu sunt eu

Iar cât voi fi eu, nu va fi trecutul

Și când sunt eu, nu mai este trecutul.

 

Gruzinii aveau și ei un ziar Scânteia. Știți cum se spune în georgiană la Scânteia? Pârțola.

 

Se umflă Jijia, se umflă-n pene Jiji, se umflă picioarele în timpul sarcinii, se umflă gleznele, saltelele gonflabile, se umflă Coco de la Slatina, te umflă râsul când îi vezi pe ăștia de la televizor, umflă cifrele politicienii până le fac gogonate, umflații dracului, umfla-li-s-ar limba-n gât, se umflă aia, dar degeaba.

 

Un titlu pe HotNews: De ce urșii coboară mai des în localități și nu mai intră în hibernare iarna. În viteză eu am citit: De ce rușii coboară mai des în localități și nu mai intră în hibernare iarna. Mda! De ce?

 

Azi dimineață cățeaua noastră dormea colac în fața ușii. Un câine vagabond dormea în cușca ei. O adevărată Maica Tereza cățeaua noastră!

 

Ora 5. Am scris juma de articol: Cultura Cucuiteni. Constat că mi s-a terminat bagajul cu umor. Mă opresc. O să vedem continuarea mâine (de fapt, azi). Ies afară – Duca doarme drept în ușă: „Dă-te, mă, mai încolo!” „M-m-m”. Mă culc. Aș zice „noapte bună”, dar e ora 5. Unii se scoală la ora asta.

 

Mă trezesc pe la 2 noaptea (de fapt, mă trezește Duca, care latră chiar sub fereastră) și hai să scot gunoiul. Ca nebunul! Pe urmă mă gândesc: (că eu mai obișnuiesc să și gândesc): Dar dacă săpt. asta nu se duce gunoiul? Oricum, dă-l dracului! Las totul baltă și îmi fac o cafea. Mi se așează lucrurile în cap și mă reapuc de un material pe care l-am început aseară: Cultura Cucuiteni, cum făceau cucuiteenii cocârț, holercă și cum rădeau o harașpincă. Râd singur. Ca nebunul, v-am spus. Că nebunii sunt fericiți, în felul lor.

 

Există o povestire minunată de O. Henry pe care am citit-o cu ani în urmă, cred că în adolescență. Cică era unul bolnav, pe moarte, și-i zicea prietenului său, pictorul:

-Uite, vezi, când o să cadă ultima frunză din pomul acela care se vede pe fereastră, atunci am să mor și eu.

A venit iarna, toate frunzele din copac au căzut, numai una se încăpățâna să nu cadă. O băteau vânturile, o răsucea gerul, dar frunza nu cădea. Rămânea verde ca printr-o minune. Și, bineînțeles, nici bolnavul nu mai murea. A venit primăvara, bolnavul s-a înzdrăvenit și i-a zis prietenului: 

-Să fi căzut frunza aceea, eu eram mort acum.

-Să fii tu sănătos – i-a răspuns prietenul pictor – de câte ori astă-iarnă nu am înținat frunza să nu cadă și nu am vopsit-o în verde.

 

ANM: „Nu renunţaţi la umbrelă! Când vor apărea primele raze de soare în România” Citesc toată știrea. Sunt interesat și eu să văd când va apărea soarele. Nu scrie nimic în știre că va apărea soarele. Fraților, ați băut ceva? Ați luat „praf”?

 

La noi, pe vremuri, dăinuia printre zidari credința, o mai fi și astăzi, că o casă nu se cade să fie complet terminată. Nu-i este dat omului să închege ceva, în vremelnicia vieții. De aceea, lăsau undeva, într-un colț mai ascuns, zidul la roșu, netencuit. Unii cred că din același motiv nu este terminată nici piramida lui Keops, care are, în loc de vârf, o platformă de pe care să se vadă viitorul. Astfel se deschide o boltă către viitor

 

Am scris un text despre armata mea la Rădăuți (cam trei pagini) pe baza unui jurnal pe care l-am scris atunci, 1976 (Jurnal de la sfârșitul „armeții”). Mie îmi pare interesant, dar pe alții mai tineri nu știu, zău, dacă îi mai interesează lucrurile astea. E chiar duminică pascală! Vreme minunată, totul înflorit, păsărele cu nemiluita. Când am ieșit afară, Duca se împingea în mine – s-o mângâi. Mi-a simțit slăbiciunea. Așteptăm pe Mariana. Bineînțeles, o să-mi umplu borhăile. Până atunci… încă o cafea. Nu am nesuri, nu am cumpărat la timp, iar acum magazinele sunt închise. Constat că această cafea e cacamaca față de nesuri.

 

Am ieșit la poartă să duc gunoiul. La biserica din apropiere văd oamenii care au ieșit afară cu „Sfântul Aer”. Cu luminițe în mâini, pășind încet, bâjbâind prin întuneric, credincioșii înconjoară Trupul Bisericii. Și clopotele! Am tras și eu clopotele de Paști când eram copil. Ne-a pus nea Petrică clopotarul: fiecare copil cu clopotul său. O să țin minte toată viața tremurarea inimii de atunci.

 

Un copil dintr-o familie săracă de la Corbeanca, când li s-a dat copiilor cadouri: Nu-mi lipsește nimic… doar fericirea. Doamne, am cam bocit.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…